despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
 Cum ar veni, treaba Armatei e să ne apere – nu?
Niciodată militarul nu trebuie să-nchidă ochiul!
… atît așteaptă dușmanul.
Se zice și că adevăratul dușman e cel dinăuntru – iar aici, în buza Cotroceniului, pe una din străduțele ce se lasă din Panduri, noi o vedem foarte bine.
Militarul n-are stare, n-are somn; mereu ager, ține cu dinții de trotuarul din fața Comisariatului militar al sectorului 5 – Doamne-ferește să parcheze vreun nepricopsit de civil în față, pă locurile lu’ șefu.
Cam asta, în realitate, e treaba Armatei.
 Vară; cald; caniculă – așa e de ani buni încoace.
Măcar orașul ni-i cît de cît umbros – se putea și mai bine, dar atîta timp cît nu e nevoie să străbați unul din deșerturile urbane care sînt piețele noastre publice, te poți pitula pe sub copaci și ziduri.
Unul din cele mai importante feluri în care orice administrație se îndreaptă spre cetățean e asigurarea apei de băut pe stradă – prin țîșnitori, desigur. Întîlnite prin alte orașe ale lumii la tot pasul, în București lipsesc: una în Victoriei, alta la Romană… și mai departe alta ascunsă la Universitate. Iar în Centrul vechi? – ciuciu.
Grăitoare este harta țîșnitorilor – chiar dacă incompletă, de pe ea lipsind unele din parcuri. Toată zona centrală e seacă.
Iar asta, oameni buni, e nepăsare: Primăria nu s-a mai ocupat de montarea nici unei țîșnitori noi de șase ani încoace.
… mai trec pe-aici, doar ca să mă conving; și mă conving că nici acum, după cea de-a patra încercare de-a pune pomi pe scuarul central al șoselei Tudor Vladimirescu, tot nu a ieșit.
Estimp, orice alte bulevarde, orice alte șosele unde alte primării au lucrat sînt verzi, bogate-n vegetație, cu copaci deja umbroși, plăcuți; aici – nu.
De mult n-am mai văzut atîta efervescență în lucrările Capitalei! Căci uite, s-a scurs deja un sfert de secol de la ultimul „pachet” de reparații majore ale rețelei de tramvaie, cînd s-a reușit refacerea șinelor de pe linia 41 și – mai apoi – a celor de pe Giurgiului, Viilor, Trafic Greu, Rahova, Ferentari, Timișoara, Giulești, Chitila…
Unde ne uităm – zilele astea – dăm de un șantier… și slavă cerului, e bine; e așa cum trebuie să fie. Se repară șinele de tramvai din jumătate de oraș!
În tot acest timp, nu putem uita de celelalte lucrări: cele tărăgănate, batjocorite, cele cu care sîntem loviți peste bot de luni și luni de zile.
Uite Calea Rahovei, bucata de la Chirigiu spre Uranus, din preajma Pieței de flori. După ce toamna trecută s-au făcut intervenții mari la canalizare, carosabilul a rămas răzuit, așteptînd asfaltarea.
Dar de cînd a rămas așa? Vă spunem noi: din decembrie 2025. Au trecut patru luni și jumătate de cînd mizeria asta nu se repară.
 
Cel puțin în mintea oricărui se-ajunge să conducă ceva public, anotimpurile cetățenești sînt doar două. Cel urît, care-ncepe pe la sfîrșitul toamnei, de cînd nu se mai face nimic – nu se repară, nu se mătură, nu se spală, nu se curăță, de parcă omul nu iese din casă precum ursul din bîrlog – și cel frumos, în care în sfîrșit se-ntîmplă și lucruri pe domeniul cetățenesc.
Așa-s țîșnitorile; nu contează că ultimul îngheț e pe la sfîrșitul lui Martie; ele se montează de cînd cerul și pămîntul doar undeva pe la Întîi Mai – că omului nu i se face sete pe stradă pînă atunci.
Țineți minte bucuria primăverii trecute – grădina Cotroceniului a fost deschisă, după jumătate de secol de opreliște. Oamenii au năvălit căutînd frumusețea aleilor: cît de normală le-a fost redarea spațiului înapoi! Firește, odată cu venirea frigului, «gospodarul» a-nchis din nou Palatul, cu promisiunea că la primăvară porțile vor fi descuiate iar.
E primăvară de mult deja, dar Cotroceniul e închis, oprit, așa cum a rămas de pe vremea lui Ceaușescu.
Oameni buni, orice s-ar construi aici – orice – e o jignire și o batjocură adusă Capitalei.
La intrarea-n Drumul Taberei, pe tarlalele Armatei, se mai ridică ceva.
Și repet – orice ar fi, nu aici trebuie să se ridice. Ci oriunde: pe cîmp, nu în oraș: nu în orașul nostru, al oamenilor.
 
Asta, în capul primăriei noastre, e iarnă grea. A și nins: aproape de-un deșt.
Așa că, decît să trimită cîteva mașini cu soluții de de’zăpezire pe liniile de tramvai pe care circulau și autobuze, au socotit mai simplu… să scoată autobuzele de pe inelul principal al Capitalei.
Pe ambulanțe dă-le dracului, se descurcă ele.
În tot timpul ăsta, pe Buzești – Berzei e totul curat; dar – știți voi – pe aici trebuie, că trec coloanele oficiale.
… nu, nu s-a schimbat nimic în felu-n care noi – oamenii, cetățenii – sîntem văzuți de fiecare Administrație. Mă puse dracu’ să mă uit – nu știu de ce – într-o secțiune numită „campanii” a site-ului Societății noastre de transport. Pe lîngă nenumărate alte tîmpenii, dădui acolo de una din cele mai grosiere flegme: „data viitoare când aștepți un autobuz sau un tramvai, nu te gândi la o simplă deplasare, ci la un ritual de relaxare de 15 minute, necesar pentru a face față ritmului alert al Capitalei”.
Chiar atunci îmi scria fii-mea, să-mi zică că cele 15 minute de mindfulness bucureștean sînt, de fapt… 20: anume cele pe care trebuie să le piardă-n stație după unul din nenorocitele autobuze bucureștene: și asta într-una din zilele lucrătoare ale săptămînii.
Dar noi sîntem, în continuare, făcuți să ne simțim vinovați cînd putem să alegem să nu fim prizonierii disprețului; că putem să alegem să mergem cu mașina în loc să se cace primăria pe noi prin stații.
 
Anul trecut pe vremea asta…
Da, atît e de cînd pe bulevardul Mihalache, între Filantropia și Banu-Manta, s-a-nceput schimbarea țevilor de apă caldă și căldură. Cu chiu, cu vai, lucrarea în sine s-a gătat cam prin iunie.
Dar de atunci încoace, noi – cetățenii – tot cu șantier stăm: deoarece șinele tramvaiului – care au trebuit, știți, scoase, pentru săpături – nu s-au montat încă la loc decît pe jumătate.
Nu-i nici o grabă.
Oricum din Piața Victoriei pînă-n Dămăroaia e nevoie de reabilitarea completă a căii de rulare, nu? Ar fi fost doar minunat să se fi făcut deja acum, cît oamenii încă înghit mizeria.
Nu-i nici o grabă.
Pesemne că o să pună șinele la loc și după aia o să le scoată iar. Sau mai stăm cu ele așa un an… doi…
Nu-i nici o grabă.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
Cum ar veni, treaba Armatei e să ne apere – nu?
comentarii