despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
De mult n-am mai văzut atîta efervescență în lucrările Capitalei! Căci uite, s-a scurs deja un sfert de secol de la ultimul „pachet” de reparații majore ale rețelei de tramvaie, cînd s-a reușit refacerea șinelor de pe linia 41 și – mai apoi – a celor de pe Giurgiului, Viilor, Trafic Greu, Rahova, Ferentari, Timișoara, Giulești, Chitila…
Unde ne uităm – zilele astea – dăm de un șantier… și slavă cerului, e bine; e așa cum trebuie să fie. Se repară șinele de tramvai din jumătate de oraș!
În tot acest timp, nu putem uita de celelalte lucrări: cele tărăgănate, batjocorite, cele cu care sîntem loviți peste bot de luni și luni de zile.
Uite Calea Rahovei, bucata de la Chirigiu spre Uranus, din preajma Pieței de flori. După ce toamna trecută s-au făcut intervenții mari la canalizare, carosabilul a rămas răzuit, așteptînd asfaltarea.
Dar de cînd a rămas așa? Vă spunem noi: din decembrie 2025. Au trecut patru luni și jumătate de cînd mizeria asta nu se repară.
 
Cel puțin în mintea oricărui se-ajunge să conducă ceva public, anotimpurile cetățenești sînt doar două. Cel urît, care-ncepe pe la sfîrșitul toamnei, de cînd nu se mai face nimic – nu se repară, nu se mătură, nu se spală, nu se curăță, de parcă omul nu iese din casă precum ursul din bîrlog – și cel frumos, în care în sfîrșit se-ntîmplă și lucruri pe domeniul cetățenesc.
Așa-s țîșnitorile; nu contează că ultimul îngheț e pe la sfîrșitul lui Martie; ele se montează de cînd cerul și pămîntul doar undeva pe la Întîi Mai – că omului nu i se face sete pe stradă pînă atunci.
Țineți minte bucuria primăverii trecute – grădina Cotroceniului a fost deschisă, după jumătate de secol de opreliște. Oamenii au năvălit căutînd frumusețea aleilor: cît de normală le-a fost redarea spațiului înapoi! Firește, odată cu venirea frigului, «gospodarul» a-nchis din nou Palatul, cu promisiunea că la primăvară porțile vor fi descuiate iar.
E primăvară de mult deja, dar Cotroceniul e închis, oprit, așa cum a rămas de pe vremea lui Ceaușescu.
Oameni buni, orice s-ar construi aici – orice – e o jignire și o batjocură adusă Capitalei.
La intrarea-n Drumul Taberei, pe tarlalele Armatei, se mai ridică ceva.
Și repet – orice ar fi, nu aici trebuie să se ridice. Ci oriunde: pe cîmp, nu în oraș: nu în orașul nostru, al oamenilor.
 
Asta, în capul primăriei noastre, e iarnă grea. A și nins: aproape de-un deșt.
Așa că, decît să trimită cîteva mașini cu soluții de de’zăpezire pe liniile de tramvai pe care circulau și autobuze, au socotit mai simplu… să scoată autobuzele de pe inelul principal al Capitalei.
Pe ambulanțe dă-le dracului, se descurcă ele.
În tot timpul ăsta, pe Buzești – Berzei e totul curat; dar – știți voi – pe aici trebuie, că trec coloanele oficiale.
… nu, nu s-a schimbat nimic în felu-n care noi – oamenii, cetățenii – sîntem văzuți de fiecare Administrație. Mă puse dracu’ să mă uit – nu știu de ce – într-o secțiune numită „campanii” a site-ului Societății noastre de transport. Pe lîngă nenumărate alte tîmpenii, dădui acolo de una din cele mai grosiere flegme: „data viitoare când aștepți un autobuz sau un tramvai, nu te gândi la o simplă deplasare, ci la un ritual de relaxare de 15 minute, necesar pentru a face față ritmului alert al Capitalei”.
Chiar atunci îmi scria fii-mea, să-mi zică că cele 15 minute de mindfulness bucureștean sînt, de fapt… 20: anume cele pe care trebuie să le piardă-n stație după unul din nenorocitele autobuze bucureștene: și asta într-una din zilele lucrătoare ale săptămînii.
Dar noi sîntem, în continuare, făcuți să ne simțim vinovați cînd putem să alegem să nu fim prizonierii disprețului; că putem să alegem să mergem cu mașina în loc să se cace primăria pe noi prin stații.
 
Anul trecut pe vremea asta…
Da, atît e de cînd pe bulevardul Mihalache, între Filantropia și Banu-Manta, s-a-nceput schimbarea țevilor de apă caldă și căldură. Cu chiu, cu vai, lucrarea în sine s-a gătat cam prin iunie.
Dar de atunci încoace, noi – cetățenii – tot cu șantier stăm: deoarece șinele tramvaiului – care au trebuit, știți, scoase, pentru săpături – nu s-au montat încă la loc decît pe jumătate.
Nu-i nici o grabă.
Oricum din Piața Victoriei pînă-n Dămăroaia e nevoie de reabilitarea completă a căii de rulare, nu? Ar fi fost doar minunat să se fi făcut deja acum, cît oamenii încă înghit mizeria.
Nu-i nici o grabă.
Pesemne că o să pună șinele la loc și după aia o să le scoată iar. Sau mai stăm cu ele așa un an… doi…
Nu-i nici o grabă.
Am spune că-i o veste bună – iată, nu se mai pun borduri peste borduri… ci copaci peste copaci.
Pînă cînd ne-ntrebăm: „de ce?” – la ce folos să mai adăugăm două rînduri de copăcei unui aliniament deja verde, umbros, reușit?
La ce folos să ne chinuim cu plantatul joardelor astea care nu rezistă, care o să se usuce?
Nu trece zi să nu-mi sară-n față disprețul cu care taman autoritățile locale se raportează la noi…
Iată-ne în Amzei, în fața teatrului de copii „Ion Creangă” (instituție ce ține de Primăria Capitalei) unde, fix pe trotuarul pe unde circulăm toți oamenii, au lăsat mizeriile astea de care să ne împiedicăm.
  
La începutul lunii decembrie din anul trecut au început lucrări la țevile de apă caldă pe bulevardul Ion Mihalache, așa că au fost scoase șinele de tramvai dintre Banu-Manta și Filantropia.
Cu greu, țevile au fost schimbate; prin iunie lucrarea asta s-a terminat.
Doar că din iunie și pînă acum, lucrarea nu s-a terminat – cel puțin, pentru noi, cetățenii: deoarece bulevardul a rămas cu șanțurile pe mijloc neastupate – șinele nu s-au mai montat.
Ne-am obișnuit cu tărăgănarea, disprețul și mizeria cu care lucrează Primăria noastră; n-am zis nimic.
Dar… dar ce minune: de ceva timp încoace se lucrează cu o grabă și o fușereală de zile mari; șinele se pun la loc.
   
Unul din motive este – țineți-vă bine! – „Săptămîna europeană a mobilității”: eveniment la care și societățile de transport bucureștene participă în fiecare an.
Pentru acest eveniment, cîteva tramvaie vechi – cu valoare istorică netăgăduită – vor face plimbări prin oraș; iar pentru unul din trasee a fost nevoie de reactivarea acestui nefericit segment de care v-am zis.
Așadar, se lucrează; dar nu poți face în cîteva zile ce nu ai făcut în cîteva luni… așa că s-a găsit soluția ca doar unul dintre firele de circulație să fie repus în funcțiune și să se monteze două macazuri temporare, ca tramvaiele să se poată trambala de pe o șină pe alta.
   
… deci: atîția bani aruncați… atîta muncă inutilă… pentru un un eveniment care – culmea! – e dedicat mobilității: adică, în esență, eficienței și bunei gospodăriri citadine!
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii