despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
Atunci cînd nu omoară oameni, cîinii – după cum vedem cînd mergem pe trotuar – se mai și cacă. Asta nu-i vina lor, trebuie s-o facă; vina, desigur, e celorlalte animale care-i duc în lesă.
Cetățeanul bucureștean, cît de cît, s-a-nvățat să umble cu punguța după el și strînge rahatul cîinelui pe care l-a scos la plimbare. Mai de silă, mai de frica scandalului – iată c-o face.
Că n-o face mereu, vedem prea bine.
Să înțelegem acum cînd și unde se consideră acceptabil să nu strîngi rahatul:
- dacă scoți javra dimineața foarte devreme sau seara foarte tîrziu: e întuneric, nu te vede nimeni.
- dacă javra se cacă în afara trotuarului, după bordură: e pe carosabil, oamenii n-au ce căuta pe acolo.
- dacă javra se cacă pe un spațiu verde: e un binecunoscut îngrășămînt natural.
- dacă javra se cacă în parcare.
Că nici un polițist – local sau de ordine publică – nu dă vreo amendă proprietarilor care nu strîng după cîinii lor, e o altă discuție.
O casă frumușică care – acum vreo zece ani – a fost spoită într-o combinație grețoasă verde cu galben. De curînd s-a și renovat; putea fi o bună ocazie să se îmblînzească vizual, dar nu: culorile sînt chiar mai vii, mai țipătoare.
În fine; dar noi să nu uităm că Cotroceniul e un loc ales, cu oameni care se îngrijesc de atmosferă și așa mai departe.
„Nu așa” – toate articolele
„Ce bine” – îți vine să-ți spui – „în sfîrșit, trotuarul e numai al nostru, al oamenilor”. Nici n-ai greși: mașinile nu mai au voie să parcheze, să ne facă să ne frecăm de garduri și ziduri.
Trotuarul, deci, e numai al oamenilor. Cît a mai rămas din el. Căci, precum vedeți, pietrele astea de juma’ de metru sînt puse înăuntru, pe trotuar, la o distanță respectuoasă de carosabil.
Așa că nouă – oamenilor – ne-a mai rămas tot tradiționala fîșie pe care ne strecuram și pînă acum.
   
Uitîndu-ne mai bine la „buturugile” astea uriașe legate cu lanțuri, pricepem că nu puteau fi puse pe bordură, prea aproape de trafic, prea aproape de bicicliștii care trec pe lîngă ele. Dar de ce trebuie să înțelegem teoria acestor opritori artificiale? Ele, în realitate, n-au ce căuta în oraș, în centru, acolo unde trotuarele sînt înguste și spațiul e deja asfixiat de atîtea elemente urbane.
Și nu vă mințiți: Primăria Sectorului 4, cea care le-a montat (aici, pe Calea Șerban-Vodă veche) nu dă doi bani pe pieton și pe ideea de a-l ști în siguranță, ferit de trafic. A făcut-o doar ca să interzică șoferilor folosința gratuită a trotuarului, fiindcă a trasat parcaje contracost pe carosabil.
Clădirile aduc trafic. Știe oricine; s-o mai demonstrăm noi acuma, chiar n-are rost.
Dar de ce aduc trafic și clădirile de birouri „deștepte”, pe care le vedem – cel puțin în aparență – construite cu parcări îndestulătoare, cu alei de acces, cu benzi de așteptare?
Pentru că nu ele în sine fac probleme, ci felu-n care sînt folosite.
Ne lovim, peste zi, mai tot timpul de mașini lăsate pe avarii-n fața lor. Ni-i simplu, taxăm șoferii ca nesimțiți, ocolim și mergem mai departe.
Dar de ce-s șoferii ăia nesimțiți? Pentru că – nu doar o dată! – cei care administrează clădirea-s pe măsură.
Degeaba clădirea e prevăzută cu acces subteran și pentru marfă, mentenanță și aprovizionare, dacă acolo accesul nu-i… accesibil.
Taman mașinile care creează trafic și gîtuiri în fața clădirii-s cele care n-au cum intra lesne înăuntru. Și-s multe!
- Sînt curierii – cei de corporație – care dimineața aduc corespondențe și mai spre seară trec din nou, să ridice ce-i de trimis. Ăștia, măcar, nu stau mult: au treabă la recepție.
- Bașca, nenumărații curieri de „chiloțăraie” care livrează comenzile personale ale celor care lucrează-n clădire. Aici durează: unii clienți trebuie să plătească, alții să returneze, mai sînt cei care au ieșit cinci minute și trebuie așteptați… și dubița stă, stă parcată pe prima bandă!
- La prînz… normal, livratorii de mîncare: și nu vin toți cu bicla sau pe scuter!
- Se mai adună, apoi, cei care livrează diferitele „beneficii” corportiste: fructe proaspete, bidoane cu apă; gustări și cafea pentru feluritele aparate de vînzare dinăuntru.
Și e doar vina celor care operează clădirea de birouri fiindcă-i lasă „cinci minute” să stea în față. Celor de la pază le convine așa, fiindcă-i o bătaie de cap mai puțin decît să-i bage-n parcare, să le deschidă bariere, să-i mai treacă și pe vreun registru.
Și le convine, desigur, și celor despre care am scris mai sus: scutesc cîteva minute cu intratul, cu ieșitul, căci parcările subterane n-au fost gîndite cu adevărat pentru genul ăsta de du-te-vino: și – în orașul ăsta al nostru – minutele astea care se adună ajung să cîntăreasă mult.
Una din caracteristicile fundamentale ale corporației și-a sistemului după care ea funcționează se ascunde-ndărătul a ceea ce nătărăii numesc, tîmp, „eficiență”.
„Eficiența” sistemului corporatist își e doar sieși folositoare – atît.
Sistemul corporatist, indiferent ce-ați crede, nu ține nici să evolueze, nici să fie mai bun, nici să meargă mai simplu ori mai ușor. Lui îi place „să meargă” – pur și simplu. Pentru asta sistemul și-a dezvoltat pîrghii prin care-și apără starea în care lui îi e cel mai bine.
Așa că, un pic mai în spatele „eficienței” de care-am vorbit mai înainte, sistemul are nevoie să știe – la orice oră – ce nu merge bine și ce-l poate amenința.
Și sistemul știe. Vedeți asta imediat cînd vreo corporație pățește ceva: a doua zi poate găsi și buba, și cei din cauza cărora a apărut.
Dar dacă sistemul e așa bun… de ce buba nu e reparată dinainte s-apară?
Simplu: pentru că sistemul nu vrea schimbări, niciodată. Știe de ele, știe c-ar trebui să le facă, dar nu-i place să le facă.
Acuma să ne-ntoarcem la Capitala noastră. Prostia influențelor corporatiste în administrația locală și-a făcut loc deja. O remarcați în vuietul uriaș de scuze și justificări cu care primarii încearcă să scape că n-au prins javrele care omoară oamenii.
Din punct de vedere al „eficienței” sîntem mari: știm – cu punct, cu virgulă – ce nu merge, de ce nu merge, din cauza cui nu merge.
Din punct de vedere veritabil administrativ am dat greș: orașul nu se conduce ca o corporație; în oraș nu trebuie să fii eficient; în oraș nu trebuie niciodată să justifici de ce nu merge.
S-a-ntîmplat iar. O femeie a fost omorîtă de javre. Aici în București – căci nu contează că-i la periferie sau la Unirea, tot București se cheamă.
Javre: cîini, adică. În Capitală – și azi – cîinii sînt ăia care-i omoară pe oameni; nu invers.
Și mai ucigașă decît mușcătura javrei e fuga fiecărui primar din București: „trebuia să facă ăl’lalt, eu l-am spus – l-am spus, doamna, l-am pîrît”.
Fiecare dintre primarii Bucureștiului, de la mic la mare, e vinovat.
Ăla „mare” – fiindcă din vina lui cîinii se înmulțesc și omoară oameni.
Și ăia „mici” – fiindcă de-abia acuma dau vina pe ăla mare.
Cu toți au fost în stare doar să „facă” lucruri simple, care eventual le aduc și niște bănuți în buget. Să mai scoată de la om cîte cinci lei pe ora de parcare – ăsta li-i nivelul.
Dar nimeni, nici unul, nici măcar odată, nu s-a apucat să rezolve nici una din problemele care îi afectează pe Oameni.
Oamenii știu; de-aia oamenilor li-i scîrbă de toți.
 La ce folos?
Uite, de ceva vreme ne-am mai pricopsit cu-n „monument” dacic. E taman în centru, la Unirea: peste drum de Hanul lui Manuc.
E Decebal – serios, încruntat: nu un fitecine. Regele dacilor însuși!
… ce caută aci, pe-o margine de scuar, pe unde nu trece nici un om și nu-l bagă nimeni în seamă, nici măcar șoferii care stau să se facă verde?
Decebal deci – ăla din „Traian și Decebal” – are un bust la semafor.
Nu-i vreun poet pe care nici măcar ăi de-a opta nu-l învață sau vreun actor în amintirea căruia a bugetat primăria ce-a mai rămas nefurat.
Ori îi faci ceva monumental, ori lasă-l naibii-n pace – mai ales dacă nu te pricepi.
Mai degrabă varianta a doua, dacă e să mă-ntrebați pe mine.
Înainte de Crăciun s-a întîmplat o nenorocire: un autocar s-a înfipt în poarta de gabarit de dinaintea Pasajului Unirii; a murit un om.
„S-a întîmplat” – nu e de ajuns să zici asta: omul cu minte vrea să înțeleagă de ce; de ce s-a întîmplat.
Sînt cauze directe, de netăgăduit. Șoferul nu trebuia s-o ia pe acolo; semnalizarea pericolului reprezentat de înălțimea joasă a pasajului e proastă.
Și mai e o cauză, nu directă – dar cu adevărat înspăimîntătoare.
Lucrurile astea se întîmplă fiindcă administrația orașului a fost scăpată din mînă cu o seninătate prostească.
Neștiința, nepăsarea și neputința Primăriei Capitalei din ultimul deceniu a dus la creșterea puterii primăriilor de sector.
NU: primăriile de sector nu trebuie să construiască nimic.
Nici bulevarde, nici poduri, nici pasaje; infrastructura Bucureștiului e numai și numai treaba Bucureștiului.
Plătim acum, cu chin și sînge, ușurința cu care ne-am bucurat că „uite, ăștia sînt în stare să facă”.
NU: adevărul e că nu-s în stare să facă; că nu trebuie lăsați ei să facă.
Am dat briciul la-ndemîna maimuței.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
comentarii