despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

să fugim! … de sărăcie.

Mă scuzaţi, dar eu încă îmi pun întrebări de ce am început să băgăm atîţi de mulţi bani în echipamentele sportive. Bicicletele sînt tot mai scumpe, tricourile de antrenament la fel, au apărut sute de brăţări de monitorizare, căşti şi suporturi pentru telefoane, iar păpucii de alergare se aleg după călcătura piciorului şi se comandă naiba ştie unde.

Ştiu, desigur, că dacă alergi în teneşi pe asfalt o să ajungi să-ţi nenoroceşti tendoanele şi articulaţiile – deci, în felul său, fiecare nou gadget ajută sportivul…

… dar discuţia e alta.

Am prins vremea cînd cei care veneau cu bicicleta la lucru erau puţini, doar cîţiva. Şi – mai ales – priviţi ciudat. Biciclistul era acela un pic sărit, acela un pic altfel. Era cineva care nu putea fi luat în serios, cineva care – mai mult ca sigur – nu-şi permitea maşină, aşa că-şi lua o bicicletă.

Cu timpul, bicicliştii s-au înmulţit – şi slavă Domnului că au făcut-o! Înmulţindu-se, au început să lupte cu traficul, cu civilizaţia şi – mai ales – cu prejudecăţile. Biciclistul are dorinţa legitimă de a fi luat în serios, de a fi respectat; vrea şi loc pe stradă, dar vrea şi ca oamenii să-l înţeleagă.

Biciclistul merge mai liniştit şi mai civilizat la serviciu: nu stă în trafic, nu se înghesuie în autobuz. Biciclistul are muşchi mai tari, biciclistul e mai vesel şi mai sănătos – dar uite că, încă, în multe locuri, i se zice: “hai, lasă! ştim noi mai bine – mergi cu bicla pentru că nu-ţi permiţi maşină”

… aşa au apărut bicicletele care arată un statut; bicicletele care demonstrează că ai bani; bicicletele care costă cît jumătate de maşină. Biciclistul nu mai e săracul; e, acum, acela care-şi permite să meargă cu bicicleta.

Poate greşesc – şi n-ar fi prima dată. Doar că ştiu că azi, sportivul nu mai e acela care-şi întreabă colegul “cît alergi, cum alergi?” – ci “în ce alergi, unde alergi?”

… fugim de prejudecăţi? Sau fugim pentru că e sănătos şi vesel?

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

7 comments to să fugim! … de sărăcie.

  • o, că bine zici. mi-am dat şi eu seama de problema asta, în felul meu. nu, nu-s biciclistă (abia îmi amintesc să merg) însă de câte ori mă apucă elanul şi mă bate gândul să fac ceva mişcare, mă împotmolesc la următoarea chestiune: dacă vreau să merg la sala de fitnes, trebuie să dau bani pe echipament, ca şi cum mi-aş lua o rochie de mireasă. încălţări de fitnes, pantaloni de fitnes, tricou de fitnes, bustieră de fitnes, etc. dacă mă duc într-un tricou de bumbac moale şi pantaloni de trening, mi-e că mă dau ăia afară “uite-o şi pe săraca asta, a venit să facă sport! păi ce, sportul e pentru oricine!?” aşa că, da, ne ascundem problemele în spatele snobismului, mai nou. nu mă duc la sală pentru că sunt grasă şi nu mai am ce îmbrăca, mă duc să-mi etalez ţinutele şi corpul deja lucrat. apăi,cum vine asta!?

  • Dan

    Prin coltul asta plouat de lume cea mai ieftina bicicleta e pe la 800 euri. Motivul nu tine de salariile de aici ci de o schema de deducere fiscala, “bike to work” (adica o parte consistenta din pret se acopera cu before-tax money, deci efectiv dai din buzunar mai putini bani decat pretul de lista). Dar apropos de interventia fiscala a statului, aici nu prea umbla masini cu motor mai mare de 1.4 fiindca taxa anuala incepe sa se multiplice la motoare mai mari. De asemenea piata chiriilor e legata direct de cotele de “allowance” impuse de stat (ajutoare pentru plata chiriei, diferentiate in functie de venit si de zona); nu de alta dar 50% dintre chiriasi trag lunar allowance de la stat – iar irlandezii cu bani platesc mortgage de le iese pe nas, tipic sume cu 50-80% mai mari decat as da eu chirie sa stau in casa lor. De unde se vede ca echilibrul economic e o chestie mult mai complexa decat pare…

  • hm

    păi cum să vină, Catherine, e ca şi cum m-aş tunde înainte de a mă duce la frizer, ca să arăt bine!

    prea multe scheme, Dane. Cred că de asta e mai simplu să furi bicla, şi gata. Dar, stai! deja am brevetat acest mecanism socio-anti-economic 😉

  • Concretramirez

    Bun articol! Ca fapt divers: pe vremea lui Gatu, componentii lotului national de handbal intrebau CAND jucam? Acum, la lot se intreaba intotdeauna PE CAT jucam? E valabil fireste, la majoritatea sporturilor.

  • florin

    Am mai vazut una:se gasesc niste benzi elastice ce se lipesc de diferite zone ale corpului ajutand anumite grupuri de muschi.Adica nu ne mai dopam pe dinauntru,ne dopam pe dinafara.
    Unde sunt vremurile cand o simpla bara de batator de indemna sa faci tractiuni,sau cand o simpla pereche de tenesi,un tricou si o pereche de pantaloni scurti de doc,erau echipamentul arhisuficient pt. a face sport si nu parada modei sau parada de statut social!

  • hm

    acele vremuri nu se vor mai intoarce niciodata, dragii mei. Niciodata.
    Asa e: intrebarea de azi este “PE CAT???”

  • Ando

    Sunt destul de puţin îndreptaţit să comentez pentru că n-am mai alergat(sistematic)de vreo 2 ani, aşa că am cam luat ceva kg 🙁
    Totuşi, părerea mea este că nu trebuie să ne facem complexe.Văd prin peregrinările mele prin parcuri,pe alei,chiar pe străzi mai puţin circulate, destui oameni echipaţi decent care fac mişcare pentru a se simţi bine. Sigur, vremurile se schimbă rapid.Şi nu e rău-de exemplu- ba chiar e indicat, aşa cum se atenţioneaza şi în articol, să alergi pe asfalt cu nişte încălţări adecvate- chiar dacă nu se asortează la nuanţă cu tricol sau cu treningul.
    Dar asta e viaţa: unii urmăresc efectiv relaxarea şi un plus revigorare, alţii mimează sportul ca să defileze şi să sfideze cu echipamente de ultimul răcnet.
    Chestia asta n-o să dispară niciodată!

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>