ce toamnă frumoasă-n Gorj!

Unde să mai pleci, unde să mai fugi? Te-ai săturat de toate cele știute de pe lîngă casă dar ți-e, parcă, tot mai greu să tai juma’ de țară spre alte locuri; și te uiți pe hartă: „nu-i așa departe Gorjul ăsta – ia să-l vedem!”

Și nici nu-i chiar așa departe: autostrada, Dealul negru, încurcăturile Vîlcii – și mai apoi drumu-i simplu: deal, vale, alt deal, altă vale; unul din cele mai de vacanță drumuri pe care le poți face – cu atît mai încîntător acuma, că toamna ține cu fiecare.

Fără grabă mare ne-am pomenit la Polovragi: locul ăsta e ca din rai, îmbogățit de oameni vrednici și chivernisiți; se simte cum se-ngrijesc de lucurile lor. Turismul li-i formidabil; rar cineva să plece nemulțumit.

De făcut, da – ai ce face. E peștera și, mai ales, splendoarea aia de Cheile Oltețului: un fir de apă ce-a tăiat un munte-ntreg. Apa, n-o vezi; o ghicești și-o auzi undeva jos, într-o prăpastie. Plimbarea pe-aici face toți banii, mai ales într-o zi călduroasă, cînd simți numai și numai răcoarea muntelui. Te plimbi odată, te mai plimbi înc-o dată: nu te plictisești; n-ai cum. De locuri ca ăsta omul nu se satură.

Aici ar fi stat, cică, chiar Zamolxe: la numărul 143, în casa de cărămidă din stînga, cum treci de primărie.

Peste deal – alt deal, altă vale – ajungi la Baia de Fier, unde te-așteaptă Peștera Muierii; spectaculoasă vizită!

Înc-un deal, înc-o vale – te-ai obișnuit – și te-ncumeți pe Transalpina; dacă vremea ține cu tine ajungi pe acoperișul Gorjului numaidecît!

Te scobori înapoi, fiindcă drumul te poartă, acum, spre Tîrgu-Jiu. Orașul, mic; nu-l nedreptățim numindu-l de provincie – circulă prin el și ultimele trolee „DAC” fabricate la noi (v-am spus că gorjenii țin de lucruri!) – dar omul care vine aici caută altceva: pe Brîncuși îl caută. E Masa tăcerii, e Poarta sărutului, dar mai ales Coloana aia fără sfîrșit pe care-o găsim și azi pusă-n valoare într-o peluză uriașă, nestingherită de nimic în zare.

Turistul de azi își face poze căutînd s-o țină-n palmă, ba chiar – p-onoarea mea – s-o facă să-i iasă din dos; și-s convins că nu duce lipsă de idei și mai creative.

Da’ ce contează – tot turistul vine… și pleacă!

Și alt deal… altă vale… și-napoi la Polovragi, prea bine-i ca să nu te-ntorci. E loc de-nnoptat – pensiuni și case frumoase, dichisite, cu tot confortul – și de pus burta la cale: la „Casa din salcîmi” se mănîncă împărătește.

Nu se termină lucrurile de văzut de pe-aici. La doi pași, spre Vîlcea, e Horezu – cine nu trage pe dreapta aici să caște gura la blide și la atîtea alte lucruri de luat acasă? Și – cum ați ghicit? – peste înc-un deal și înc-o vale, la Măldărăști, dai peste vreo două cule vechi, înconjurate de liniște, verdeață, flori și, mai ales, de istorie. Cînd pleci spre casă – că vine, vine și vremea plecatului! – face să poposești și să caști gura pe la trovanții de la Costești; ia, niște bolovani-acolo, ai zice… da’ nu te mai dai dus de la ei.

Mai multe dealuri și mai multe văi înapoi de-acuma, parcă ți-e milă să nu lungești vacanța, așa că-ți pui în cap să te abați: scutind Dealul negru, o cotești spre Curtea de Argeș. Peisajul rămîne splendid, dar se schimbă ceva din atmosferă: drumurile-s mai proaste și localitățile mai sărace. Treci pe sub minunea nefolosită care-i viaductul de la Topolog și mai mergi – nu mult, ci doar cît să ți se facă iar foame; și asta-i o treabă bună, întrucît în Curtea de Argeș găsești un restaurant care se cheamă „La Costică”, unde te-ndopi ca-n povești. Mănăstirea-i cam la un kilometru, așa că după masă plimbarea pîn-acolo e numai bună.

Și gata: s-au terminat dealurile, s-au terminat văile – știi că te-așteaptă doar drum drept, fără haz, fără poveste – dar mai știi și cum te-ntorci acasă: ca dintr-o vacanță bună, adevărată.

toate vacanțele noastre