Știți? – lucrurile nu stau cum le-așezi; se mișcă; cresc.
Bucureștiul are două locuri minunate care se cheamă Muzeul Satului și Muzeul Țăranului Român. Fiindcă-i bine să prețuiești tradiția: e ceea ce te face să știi ce-ai fost, ca s-ajungi ce ești.
… locurile astea au ajuns doar o tradiție despre ceva tradițional.
De ce-au fost ele atît de grozave, de nemaipomenite? Fiindc-au fost ceva înaintea vremii lor! Dar azi sînt rămase-n urmă – mult de tot.
În secolul XXI muzeu nu mai înseamnă doar o hală cu cutii de sticlă-n care zac lucruri. Muzeu înseamnă și ceva viu, ceva ce se-ntîmplă, ceva care te cheamă!
Ne oblojim mîndria cu străinii care cască gura la bordeie; ducem copiii în „săptămîna altfel”; dar noi n-avem de ce să venim la aceste muzee.
Uite, în toți acești ani am fost doar o singură dată la Muzeul Țăranului – fiindcă n-am avut de ce.
„Evenimentele” de la muzee nu mai sînt de-ajuns. Ne-am săturat de carne la frigare, de doboș făcut ieftin, de poale-n brîu cu coca congelată; punct. Nu ne trage ața la aceleași colinde. Nu mergem la simpozioane și nici la „in memoriam nu știu cine”.
Dar… am merge să vedem tradiția pe viu, întîmplîndu-se!
Am merge la muzeele astea ca să vedem cum se dă cu coasa, cum se bagă un stîlp de casă-n pămînt, cum se ridică un gard, cum se caută o găină de ouă, cum se spoiește un perete, cum se face magiunul, cum se repară șindrila, cum se-mpletește o vestă, cum fierbe mustul, cum se coc foile de plăcintă, cum se țese un preș, cum se-njghebează un coteț…
Și dacă n-am avea timp să mergem să vedem, cu siguranță am sta pe net să ne uităm la clipuri interesante, frumoase, cu felurite asemenea activități, promovate pe site-urile muzeelor, pe paginile lor de socializare!
Așa se petrec azi lucrurile – și de-astea avem nevoie.
E păcat că muzeele tradiției nu-nțeleg că-n păstrarea și promovarea ei e nevoie de inovație.
Am vizitat prima dată Muzeul Satului pe la 8 ani; atunci n-am putut să îi înțeleg sensul, cum adică un muzeu al satului? Că la mine “la țară” lucrurile arătau ca acolo, bunică-mea folosea același gen de unelte manuale precum cele expuse acolo. În mintea mea de copil asocierea dintre “muzeu” și “trecut” era precum axiomele matematice. Ce nu am realizat atunci, dar văd acum, e că eu am fost ultima generație care a văzut “pe viu” satul tradițional românesc de acolo de la muzeu, puțin afectat de modernitate.
30 de ani mai târziu la mine “la țară” sunt mașini aproape la fiecare poartă, sunt vizibil multe case cu etaj, apa curentă e în aproape fiecare casă, toaleta din grădină a fost înlocuită cu fosa septică, electrocasnicele moderne sunt prezențe deja comune; chiar și asfaltul a început să intre timid pe ulițe. Casa bunicilor și ulițele prăfoase au rămas doar la muzeu. Poate și oamenii s-au schimbat.
Cu atît mai mult devine interesant un muzeu viu. Fără să dea în extremele „performingului”.
Pentru necunoscători, pentru copiii care nu mai au „țară” și pentru cei ușor nostalgici…