în stație

Uite că se fac mai bine de 40 de ani de cînd am amintiri cu transportul nostru public. Precum a Jocurilor Olimpice, deviza sa putea să fie „citius, altius, fortius”: mereu mai iute, să prinzi autobuzul care nu te-așteaptă-n stație; mereu mai sus – sus de la scară! -; iar mai puternic, firește, trebuia să fii ca să-i împingi pe cei din fața ta.

Ce nu s-a schimbat niciodată, în toți acești ani e felul transportului – fiindcă nici felul nostru nu s-a schimbat – metehnele transportului nostru public îs aceleași.

Și azi, după ce faci cuie-n stație așteptînd să vină ceva și în sfîrșit reușești să te urci în primul mijloc de transport… apare „unul gol în spate”.

Firește, dacă lași să plece primul venit, contînd c-o s-apară altul gol după el… ghinion! Mai stai încă pe-atîta!

Așa-i la ITB… pardon… RATB… și înc-un pardon: STB – niciodată nu știi ce-o să vină și cînd.

Sigur, au fost vremuri oribile, cu adevărat oribile; de-abia din 1988 mijloacele de transport au început să nu mai plece din stații cu ușile deschise: pîn-atunci oamenii mergeau – și pe ploaie, și pe viscol – agățați pe scări.

Au fost vremuri cînd cei slabi – cei care nu-și permiteau să meargă pe scară – se vedeau nevoiți să meargă cîteva stații în sens invers ca să se poată urca într-un autobuz care să-i ducă la serviciu; mai ales pe liniile care deserveau pe traseu mai multe fabrici era cumplit.

Ce să mai spui că, uneori, șoferii nici nu mai opreau în stații să ia călători; pentru cei care aveau să coboare, se-ndurau să se-oprească vreo două sute de metri mai încolo…

Și, deși din fabrică ieșeau ele cu niște amărîte de radiatoare, niciodată, în nici o iarnă din timpul penuriei comuniste, nu a funcționat vreo sursă de căldură în autobuze, tramvaie și trolee: boieria asta a-nceput de-abia după Revoluție.

Iar desființările de trasee din anii ’80 survenite demolărilor și inaugurării transportului subteran lăsau, peste noapte, cartiere întregi fără legături cu centrul și cu restul Capitalei.

Erau și anii cînd se desființa și transportul de noapte.

În schimb, odată cu degradarea transportului obișnuit și brambureala traseelor, se întărea sistemul de maxi-taxi. Dubele – dube erau! – oferea legături directe, rapide între cartiere și centru, dar tarifele erau pe măsură: la vremea cînd biletul de tramvai era un leu, biletul de maxi-taxi era patru sau cinci. Cum să nu-i convină I. T. B. să înființeze linii de maxi-taxi, mai ales cînd aici banii se încasau direct de la fiecare călător, pe cînd în tramvai, troleu ori autobuz… mai mergeau oamenii și pe blat?

Condițiile neomenești în care-am circulat zeci de ani au lăsat sechelele știute; cu atît mai mult în ziua de azi, cînd nu ne mai e frică, ne lăsăm în moliciunea mitocăniei.

Sigur, nu toată perioada comunistă a fost o batjocură completă; s-a circulat și bine: au fost perioade în care au fost importate mijloace de transport moderne, fiabile și confortabile. În rarele momente în care transportul public părea că merge bine apăreau idei de îmbunătățire, de reglare, de civilizare. Au existat, în unele stații, chiar și unele gărduțuri-balustrade care să ordoneze călătorii care se strîngeau la urcare.

Pare greu de crezut, dar în vremurile acelea cazuri stațiile obișnuiau să fie acolo unde oamenii aveau nevoie de ele – lucru care astăzi nu-l mai putem asigura, ascunzîndu-ne ba după reglementări rutiere obtuze, ba după dezinteres. Nu există stație de autobuz și troleu la Piața Gemeni; troleele nu mai opresc în Piața Romană cînd vin de la Gară; troleele ce vin din Drumul Taberei și autobuzul 139 nu opresc după intersecția cu bulevardul Timișoara – acolo unde toată lumea are interes să meargă ba la mall, la „Afi”, ba la serviciu – ci înainte de această intersecție; în dreptul pieței 1 Mai nu mai opresc autobuzele; autobuzul 300 nu mai poate să întoarcă pur și simplu la Chibrit, ci ocolește un cvartal, stă la două semafoare și pune oamenii pe drumuri…

Cu atît mai mult mă bucur cînd văd întîmplîndu-se ceva bun cu transportul din orașul nostru – o idee bună, folositoare, o idee care ajută oamenii. Și pe oamenii mari, deși-i pentru oamenii mici: de mîine-ncolo școlarii merg gratis cu transportul în comun.

O cheltuială-n minus pentru părinți și un pas pentru civilizația pe care zicem că ne-o dorim.

Listă de articole selecționate despre transportul public – aici