despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Jurnalul realităţii (IX) – Bicicleta lui nea Lazăr

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Joi 10 septembrie 1981

Cap de toamnă, anotimp drag sufletului meu. Eu şi colegii mei ne-am revenit greu după o iarnă şi o primăvară chinuitoare, cu multe incidente şi avarii grave, cu multe nopţi lucrate în ger, în zăpadă şi în umezeală. Am ieşit în vară extenuaţi, galbeni ca turta de ceară. Primele zile de toamnă sunt pentru noi o adevărată binefacere.

Peste noapte nu s-a întâmplat nimic deosebit şi putem respecta programul stabilit la începutul lunii. Ne pregătim pentru iarna următoare şi azi vom verifica instalaţiile de alimentare cu energie electrică a zonei speciale Snagov: Palatul Snagov şi Vilele 10, 11, 23. Fac echipă cu doi maiştri (A.K. şi M.M.), adică am mobilizat „artileria grea”. Acolo ne aşteaptă un al treilea, N.C., şeful punctului de lucru local. Verific la B.D.S. (Biroul Documente Secrete) dacă aprobarea noastră de acces este în termen şi ne pregătim de plecare. Vom folosi autolaboratorul lui M.M. şi A.K. (neamţul tot neamţ!) verifică atent existenţa inventarului de aparatură şi scule de care avem nevoie.

Profit şi intru la Dispecer pentru a pune la punct ultimele detalii. Îl găsesc aici pe nea Lazăr, tehnicianul de la Telecomunicaţii responsabil cu instalaţiile telefonice. Un om blând, mereu cu zâmbetul pe faţă, politicos, profesionist serios. Avea în comportament un soi de resemnare controlată faţă de greutăţile care deveneau din ce în ce mai apăsătoare. Îmi făcea mare plăcere să vorbesc cu el. Ne apropia originea aflată în mahalalele bucureştene (el din Rahova, eu din Vitan) şi existenţa în familiile noastre a unor oameni dragi „păstraţi” ani buni, fără să fie judecaţi, în coloniile de muncă ale  Securităţii. Era trist şi vizibil apăsat de gânduri. L-am întrebat ce s-a întâmplat.

– Mi-au furat bicicleta domn’ inginer! (Aşa mi se adresa deşi era cu vreo douăzeci de ani mai în vârstă.)

Avea o rusească pe care o îngrijea cu pasiune. Când vremea îi permitea, venea cu ea la serviciu, din Drumul Taberei în Ştefan cel Mare la Perla. O „parca” în subsolul clădirii acolo unde erau magaziile de scule şi materiale ale tuturor echipelor. Nu o lega şi niciodată, nimeni nu s-a atins de bicicleta lui nea Lazăr. Omul suferea sincer dar era ceva mai mult. L-am întrebat cum s-a întâmplat şi am aflat astfel că în urmă cu vreo două zile, mergând spre casă, s-a oprit la un magazin de cosmetice din centru, unde sora lui era vânzătoare, pentru a-i da acesteia un pacheţel. A lăsat bicicleta în faţa prăvăliei, sprijinită de un stâlp şi a intrat. A durat mai puţin de un minut. Când s-a întors nu a mai găsit-o.

– Ai reclamat furtul la Miliţie?

– Am reclamat. Miliţianul m-a întrebat dacă era legată şi am minţit spunând că era!

Asta îl frământa!

„Artileria grea” terminase verificarea şi mă apela prin staţia radio. Ne-am despărţit mărturisindu-i convingerea mea că, dacă Miliţia vrea, îi va recupera bicicleta.

Au trecut patru – cinci zile şi într-o dimineaţă mă întâlnesc cu nea Lazăr la intrare, la ceasul de pontaj.

Dând cu ochii de mine, a exclamat vesel:

– Am găsit-o domn’ inginer!

– Bravo! Cum aşa?  Şi mi-a povestit.

Un subofiţer, în haine civile, l-a căutat la serviciu (!!??) în chestiunea bicicletei. Era însă plecat la staţia electrică Gura Ialomiţei şi colegii i-au făcut miliţianului o legătură telefonică pentru a-l invita pe reclamant, de urgenţă, la o secţie de miliţie din Militari. Nu a putut ajunge decât în dimineaţa zilei următoare. Cel la care s-a prezentat, privindu-l acuzator i-a spus:

– Să ştii că bicicleta nu a fost legată, aşa cum ai declarat!

A fost condus apoi într-o cameră în care se găseau cîteva biciclete şi pus să verifice dacă a lui se afla printre ele. Nu i-a fost greu să o recunoscă. Avea semne particulare pe care le menţionase şi în reclamaţie. Lipsea doar pompa. Cu jumătate de gură a exprimat această constatare.

– Dacă veneai de ieri o găseai. A luat-o un coleg de-al nostru, avea nevoie de o pompă!

Bucuros că a scăpat doar cu atât, nu a protestat şi a întrebat cum au reişit să dea de „rusoaică”. Mai cooperant, omul i-a explicat că în cartier locuiesc doi fraţi care şi-au făcut o meserie din furtul bicicletelor. Periodic, atunci când se adună prea multe reclamaţii, miliţienii îi vizitează şi confiscă tot ce găsesc la ei. Cu puţin noroc, unii dintre păgubaşi îşi recuperează mijlocul de transport furat.  Nea Lazăr era printre norocoşi. Uimit de cele auzite, a întrebat de ce totuşi  nu-i arestează şi îi lasă să fure în continuare. Revenit brusc la tonul oficial, interlocutorul a răspuns sec:

– Asta nu e treaba ta!

5 comments to Jurnalul realităţii (IX) – Bicicleta lui nea Lazăr

  • ete na, cum să-ţi arestezi furnizorii de pompe… 🙂

  • hm

    si de parca azi n-ar fi stiind – politia – cine, ce si cam de unde fura…

  • Dacă nu sunt hoţi, nu e nevoie de poliţie. Aşa că miliţienii cu pricina ar fi primit dosare mai grele. Ce poate fi mai simplu decât să ştii cine e hoţul şi, o dată la vreo 2 luni, să te duci să recuperezi paguba? Rezolvi simultan n dosare, poate eşti şi premiat că ai recuperat pagubele… apoi hoţul îşi vede de ale lui, tu de ale tale, după vreo teva luni iar la fel şi tot aşa.

  • Ando

    Acum, cinstit vorbind, nu cred că doar miliţia/poliţia de la noi foloseşte această metodă.Din astfel de grupuri infracţionale îşi racolează ”bingănitorii” pentru informaţiile de care e nevoie pentru cazurile mai importante…

  • Daca politistii i-ar aresta pe hoti ca sa stopeze definitiv fenomenul nu si-ar mai justifica salariul in lunile urmatoare.

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>