Cine-a făcut orașul ăsta de azi o fi luat o foaie de matematică și-a-mpărțit străzile; și după aia, în joacă, o mai fi tras vreo două-trei linii dintr-un colț într-altul: și gata. Dar a ieșit; nene, a ieșit bine. Pare monoton – colț de stradă după colț de stradă, cvartale identice, fiecare a treia-a patra stradă ditai bulevardul – dar nu-i deloc monoton. Chiar și fără Sagrada Familia și Gaudí, Barcelona-i o frumusețe.
… cu ce mai poți tu veni în plus, povestind despre orașul ăsta minunat?
Înțelegînd
Poți să-ți faci de-acasă planuri multe fără să greșești, da’ nu-i deloc bine să aglomerezi agenda. Se poate și s-alergi de colo-colo, de la un obiectiv la altul; se poate să-ți aloci un timp anume ca să petreci undeva – dar forfota orașului te dă peste cap. Nu că te-ntîrzie, ci că-ți creează nevoia de-a face cîte-o pauză destul de des – cînd nimerești într-un colț mai tihnit, simți nevoia să-ți regăsești un pic de intimitate. Ne-am zis să n-ajungem ca cei care uită să privească, pierzînd vremea făcînd mii și mii de poze la care n-o să se uite nimeni; păi, cu atîta iureș în care te găsești, nici răgaz de poze n-ai. Da’ te descurci; oho, te descurci – e prea frumos locul ăsta ca să merite vreo supărare.
… și cît amar de lume-i aici! Numărul turiștilor e uriaș, copleșitor; om lîngă om, de la găliganul blonziu înroșit de soare la micul asiatic. Toți zumzăie ca musca prinsă-ntre două geamuri; oameni care acasă-s așezați și merg agale, pe partea lor de trotuar, îs aici buimăciți, împleticiți, speriați, mirați – copleșiți. Ce diferență între Barcelona și turismul rural ce se petrece aici, în Capitala noastră, unde omul are răgaz să meargă agale.
Luînd-o la picior
Ședem pe Diagonal, la cîteva minute de Sagrada; primul lucru fu s-o vedem: accesul fără programare online prealabilă, însă, aproape că nu-i posibil. Am lăsat-o baltă și-am ocolit-o pe dinafară. Uriașă, uriaș și numărul uriaș al turiștilor; și – spre deosebire de alte obiective spectaculoase de vizitat din lumea asta – Sagrada nu-i despărțită de oraș de vreo piață, de vreun loc de adunare; doar un părculeț în față și altu-n spate. Plecăm – Piața Cataloniei cu porumbeii care vin în palma ta să ciugule boabe, Rambla unde omul merge umăr la umăr cu cel’lalt om – și asta-n orice zi normală, nu-n cele turistice. Cartierul cel vechi – întortocheat, cu intrări înguste și piațete surprinzătoare – te face să te rătăcești cu folos. Nu-i de mers pe-aici în weekend, fiindcă-i pur și simplu omor – dar în zilele celelalte apuci să caști gura-n tihnă. Peste drum este, firește, Boqueria – un cotlon plin de bunătăți de unde se cade să-ți umpli burta și sacul cu șunci, salamuri, dulciuri și alte, alte nebuneli făcute pe loc; și mai ales un cotlon unde vei mai reveni. Sigur.
Rambla o ține-n jos, spre țărm, unde șade Columb sus pe-o coloană uriașă, privind spre marea care l-a adus acasă, mare pe care-a deschis un drum spre un loc care nu-i poartă numele…
Pare mai ușor de făcut decît îmi ia mie să povestesc, dar dup-atîta mers n-ai altceva în cap decît să te-ntorci să-ți faci siesta.
Călătorul modern, însă, nu pierde prea mult timp tolănit – își face programul; cumpără bilete, face rezervări – site-urile obiectivelor sînt prietenoase și răspunsurile la întrebările trimise pe mail vin pe loc: bun turism se face aici.
Fii-mea ne-ndeamnă să revenim în centru, undeva unde-i și muzeul Picasso: se-nfățișează aici drumul artistului și toate cele care l-au influențat în operă. Copleșitor.
… și-a trecut o zi, vă vine-a crede?
Cîte mai sînt de făcut și de văzut: și unele-s mai odihnitoare. Iată Sant Pau, spitalul imens unde ai ceva răgaz și să te depărtezi de iureș, printre portocali infloriți și flori de iasomie.
Ai nevoie de răgazul ăsta: fiindcă mai sus e parcul Güell…
Nebunia lumii venită aici o-ntrece pe cea a arhitectului… Îți faci loc printre ceilalți, căutînd să vezi cît mai multe. Unele-s ținute sub cheie și ți ce cere bilet să le vezi; grozav ce s-au șmecherit băștinașii. Ai plăti, poate, fără supărare să vezi cît mai mult, dar biletul trebuia luat de dinainte; asta e!
Năucit de loc, te-ntorci înapoi, jos, în oraș. Doar ca s-o iei iar la picior.
Montjuïc… deal, parc, un loc uriaș: urci aici cu ce vrei tu, autobuz, teleferic, funicular – sau cu bătrînele picioare. Într-o parte, orașul ți se-așterne la picioare; marea clipește veselă-n cealată parte. Sus, și-o cetate, înnegrită de vremi și bătaia vîntului. Scîrbele fasciste l-au împușcat aici pe președintele catalan Companys în timpul Războiului; mereu zidurile de piatră au amintiri urîte, oriunde-ai fi.
Treburile interne
… pe-unii îi superi dacă-i socoți întîi spanioli, și-apoi de-abia, catalani – dar uite că țara asta o duce la fel de bine unită sau nu, regat sau nu – oamenii-ș văd de treabă, întîi de orice: și asta-i ceva de luat-aminte! Călător în partea asta de lume, găsești limbi și inscripții diferite; mi-e din ce în ce mai silă cînd noi ne pocim limba și vorba, din lene și cu gîndul că le-o fi mai ușor străinilor să se descurce fără virgulițe, căciulițe și alte semne ciudate…
Coborînd
Orașul e jos, așa că – șerpuind pe coasta dealului – te-ntorci la el. Piața Spaniei, uriașă, vuietul lumii! … și Palatul Național în fața căruia, seara, fîntînile au jocuri de lumini și cîntă muzica: și lume, lume, iarăși lume.
Vine momentul în care îți dai seama că trebuie să te-oprești nițel.
Bobocul nostru – turist deja, cetățean al lumii – ne-a ajutat tare mult: cuminte, a stat să vizităm, să admirăm, să circulăm; în plus, cu el în căruț, am scutit o groază de cozi, ba de bilete, ba de verificări de bagaje – așa că i-am dat și lui o pauză. Fetele au plecat spre alte minunății – portul, acvariul – și el s-a dus la joacă… a fugărit porumbei, a tras șuturi în mingea roș-albastră cuvenită și a molfăit cîte-o bucată dulce de prăjitură.
Ca multe alte orașe pe care le-am văzut, și Barcelona are parcuri cu aleile neasfaltate. Pe jos îi un soi de pietriș fin sau o țărînă bătătorită – deși-i praf, nu-i pic de mizerie. Peste tot, copii, tineri, turiști odihnindu-se; cînd apucă să-și mai tragă sufletul, turiștii redevin prietenoși și oameni, așa că e o plăcere să nu faci nimic pe-aici.
Ca orice turist bun, revii prin locurile care ți-au plăcut, te lași purtat de pași, îți permiți luxul să te rătăcești – dă-le naibii de hărți Google! – pentru că-ți ies în cale alte și alte frumuseți…
Ajungi iar spre port, spre plaja fierbinte, spre restaurantele unde găsești toată bogăția mării…
Sagrada
… nu te lasă sufletul să pleci fără să vezi, pe-ndelete, Sagrada Familia. Dumineca dup-amiaza, cînd mulți turiști au părăsit orașul deja, e-o vreme bună. Lumina caldă a Soarelui intră galbenă, portocalie, roșie, înăuntru. N-ai cuvinte. Șantierul e-nchis azi; nu-i zgomot. Cît o mai fi de muncă? Peste aproape zece ani cic-ar trebui să fie gata; atunci se vor face o sută de ani de cînd cel care-a visat catedrala și i-a-nchinat mai bine de jumătate din viață a murit.
Trebuie s-o vezi. Sigur că Barcelona poate fi văzută – și merită cu prisosință să fie văzută – chiar și fără Sagrada, fiindcă-i un loc încîntător; dar… degeaba!… degeaba: trebuie s-o vezi.
Sfîntu’ Gheorghe
… papistași ori pravoslavnici, cu toții-l ținem pe 23 ale lui Aprilie. Da-n Barcelona… ehei, ziua asta-i cu totul și cu totul altfel, fiindcă Sant Jordi al lor îi un soi de Dragobete; fetele primesc un trandafir roșu și băieții o carte. Frumos! Și mai frumos decît datina asta-n sine, e-ntreg orașul, căci peste tot poți cumpăra ba trandafiri, ba carți – și banii se duc la cine știe ce faptă bună. O droaie de adolescenți șed la tarabe peste tot și și n-au deloc fețele obosite și plictisite – chiar și spre sfîrșit de zi au puterea să te-mbie să contribui. Cum să nu-ți placă?
… la naiba: trebuie să pleci
Deși sastisiți de turiști, locuitorii găsesc vreme să se poarte și frumos, și cu zîmbetul pe față cu tine. Pe bulevardele mari e loc pentru toată lumea și cam la fiecare a treia intersecție mai mare dai ba peste un obelisc, ba peste cine știe ce altă statuie-nconjurată de un scuar umbros. Pisici nu vezi pe nicăieri, dar nu m-am prins de ce. Serile-s lungi – și oleacă vîntoase, dată fiind apropierea de mare. Ce senin și ce limpede se vede orașul, de sus! Se vede bine și de jos, fiindc-am mers cu metroul cale de destule stații ca să-nțelegem că atît turistului încărcat, cît și locuitorului cu nevoie-i e ușor să meargă pe-aici. Escalatoare, lifturi și ieșiri indicate bine te-ajută chiar dacă-mpingi un cărucior. Aidoma transportul de deasupra, unde autobuzul trage la cinci centimentri de bordură și nu-i nevoie să faci acrobații ca să urci. La Aeroport se-ajunge lesne și – mai ales – știi cît faci pîn-acolo; de altfel cam orice călătorie-n interiorul orașului e predictibilă, ca timp și cost. E plin de biciclete, sistemul lor de închiriat nu e un moft, ci un sistem autentic de transport public. Transportul – deși impecabil și la-ndemînă – nu-i ieftin: Barcelona-i un oraș puternic, un oraș bogat! Turism, întîlniri de afaceri, congrese, fotbal – toate îl fac, neîndoios, scump. Nici mîncarea nu-i ieftină; nimic nu-i ieftin aici, dar orice face toți banii.
Să faci Barcelona-ntr-un city break clasic e o barbarie, fraților. Ai nevoie de zile, cîteva zile; și să lași zile și pentru data viitoare!
… și pentru că turismul s-a schimbat. Nu mai merge să te duci undeva și să te lași purtat de stradă, să te-abați pe dup-un colț, unde să descoperi cine știe ce loc drăguț unde să intri. Pen’că s-ar putea ca-n locul ăla să nu poți intra fără să fi avut programare online dinainte. Fără telefon călătorul de azi e-n pom! Așa că – plecînd la drum – trebuie să-ți faci foarte atent planul; la ora 10 mergi acolo, la 11 jumate dincoace; nu mai ai vreme să caști gura, să te preumbli, să te lași atras de cine știe ce frumusețe ce se ghicește doar după colț…
E trist, pe undeva. E sigur, bun-nțeles: știi că nu mai stai la cozi, știi ce și cînd o să vezi; dar nu mai ai șansa aia să te hotărăști pe loc să intri unde-ți place.
Dar așa trăim și-n restul timpului, așa că-i firesc să trăim la fel și-n vacanță: și asta n-o să se schimbe, mă tem.
Barcelona – și ea – e tot mai eficientă. Teribil de turistică, pesemne că n-o mai fi avut de ales altminterea. Uneori, pare că s-a și plictisit să fie așa de vizitată, cu toate că n-o arată pe față – dar celor de-acolo trebuie că nu li-i ușor, cu atîta lume mereu, mereu pe capul lor…
Ziceam, deci, că-i nevoie de cîteva zile bune ca să vezi orașul ăsta. Oricît de multe-ar fi, la plecare o să tragi linia și-o să-ți dai seama c-ai lăsat multe pe dinafară; nu se poate altminterea. Așa că nu cred că-i cineva, pe lumea asta, care să poată da rețeta perfectă pentru o vacanță-n Barcelona – vacanța aici e perfectă oricum.
comentarii