Vă zisesem la-nceput că Grecia era o necunoscută. Dar pe greci – eheheee! – îi cunoşteam. S-a-ntîmplat să am de-a face cu ceva greci; nu zic mai mult. E greu să zici ceva despre ei; cînd îţi plac, cînd îi deteşti – poate pentru că seamănă cu noi în multe. I-am văzut, deci în multe feluri: ca oameni de afaceri buni, ca şmecheri, ca naţionalişti, ca tipi de gaşcă, ca ticăloşi, ca tipi de treabă… ca pe noi, nu?

Dar un singur fel de grec n-am întîlnit în viaţa mea: un grec puturos.

Unde-o fi oare grecul ăla dispreţuit de neamţ, grecul ăla care nu face nimic, care şade, bea uzo, soarbe cafea şi freacă zarurile?

Am căutat răspunsul. Da: grecul ăla există – dar vedeţi voi, cînd nu face nimic, înseamnă că e-n pauză. Şi un om care îşi ia o pauză şi se pricepe să se bucure de o pauză o face pentru că, înainte de pauza aceea, a muncit din greu.

Da! Am văzut greci muncind şi am văzut greci stînd. Şi grecii se pricep mai bine decît noi şi la muncit, şi la stat. Da! Am văzut greci care fac lucruri pe care noi nu le facem. Am văzut proprietari bogaţi care-şi tundeau singuri iarba, am văzut patroni care serveau în mare fugă toţi clienţii sau trebăluiau prin bucătărie, am văzut şefi care făceau curat – aşa se fac afacerile, românule!

Da – vă tot zic asta: nu e nici o ruşine să iei o pauză şi să te bucuri de ea; dacă meriţi pauza asta. Concediul e o pauză şi el, nu? Unde să te bucuri de o pauză aşa deosebită, decît în ţara care se odihneşte dup-amiaza?

E plictis mare în Grecia după prînz. E cald de-ţi fierb creierii; m-am dus să văd dacă e adevărat, că aşa-s eu: trebuie să verific personal. Am urcat un deal pe-un drum de capre în vipia amiezii; şi m-am convins că e mai cuminte să mă culc.

Cam aşa-i Grecia, săraca. Piatră, ciulini şi măslini. Şi multă istorie – dar pentru asta trebuie să-ţi pui pălăria de paie pe cap, că altfel faci insolaţie.

Dar să nu zic urît de insolaţie, căci insolaţia e de mare ajutor românului. Îi ştiţi pe toţi felcerii rataţi care vorbesc la televizor despre cum să te fereşti de soare, de muşte, de praf – şi de restul oamenilor. I-au înnebunit pe toţi; părintele român a ajuns să creadă că e o crimă să-ţi laşi copilul pe plajă, aşa că – în vacanţă – trebuie să se scoale pe la şapte dimineaţa, să dîrdîie pe nisipul ud şi să nu se poată băga în marea rece; pentru că la ora nouă trebuie să fie neapărat în cameră, unde să stea închis pînă la şase seara.

Aşa că dacă vreţi să evitaţi românii în concediu – e simplu! Dormiţi după pofta inimii, treziţi-vă la nouă, mergeţi la plajă cînd vi se scoală; şi n-o să fie picior de român lîngă voi: slavă Domnului!

Nu ştiu ce sfaturi să vă dau. Vă zic că e o plăcere să iei tavernele la rînd. Vă zic că hipermarketurile sînt mai ieftine decît cele de-acasă. Vă zic că benzina e niţel mai scumpă, că drumurile sînt mai libere, că grecii nu se obosesc cu fleacuri ca semnalizatul, dar că nu se buşesc din cauza asta. Vă zic că îndrăgesc soarele şi aerul. Vă zic că-mi place cum, în căldura cea mai mare, merg cu geamurile lăsate, deşi ar avea aer condiţionat în maşină. Vă zic că m-apucă toate alea cînd mă uit la noi, cum ne refugiem – nu de caniculă, ci de restul lumii! – în maşini cu geamurile blocate şi cu aerul rece la maximum. Lucrurile nu mai au gust dacă nu mai ai cu ce să le guşti.

Am făcut şi-o poză cu o maşină mai veche; doar că maşina era a mea. A mers tare bine, săraca; m-am mirat că nu i-am găsit vreo soră prin Grecia. Străzile din orăşelele lor sînt înfiorător de înguste – grecii folosesc maşinile mici, scuterele şi motocicletele.

Despre greci nu mai ştiu ce să vă zic. Îmi plac şi nu-mi plac, la fel cum simt despre noi; la fel cum simt şi despre bulgari; fiindcă şi bulgarii sînt nişte oameni de la care am avea multe de învăţat. Socotim încăpăţînarea lor semn de prostie, dar încăpăţînarea bulgarului e, în realitate, semn de caracter, de avut-dreptate, de mers înainte.

Cînd am părăsit Grecia, am luat-o pe autostrada lor frumoasă care duce spre Turcia; am intrat în Bulgaria prin Svilengrad – chit că asta e ocoliş mare, dar drumul e uşor. Mi-a fost drag să mă opresc o noapte lîngă Stara Zagora, în staţiunea (staţiune să fi fost?) Starozagorski Mineralni Bani.

După atîtea bunătăţi greceşti, un grătar uriaş cu cartofi fripţi şi cu o bere Kameniţa a fost o minune. A fost o minune şi cum, într-o Bulgarie unde la radio se spunea din zece în zece minute la radio că e mnogo goreşto – adică, pe româneşte, caniculă – puteai să stai între brazi şi să-ţi fie răcoare…

…. of! Fireşte că-acum mi-e dor deja – ăsta o fi şi semnul după care ştii c-a fost o vacanţă ca lumea. Mi-e dor de drum, mi-e dor de marea albastră, de peştii care veneau la mal, de scoicile care se tîrau pe nisip şi de meduze. Mi-e dor de leandrii plini de flori, mi-e dor de pîinea proaspătă şi de paharele cu apă rece “din partea casei” care ţi se puneau în faţă oriunde, mi-e dor de limba pe care n-o s-o pot înţelege niciodată – mi-e dor de Grecia.

Deci.

Am fost în Grecia şi m-am întors; mare scofală! Vacanţa în Grecia e distracţia de ani şi ani a multor români – oi fi fost taman eu ultimul care n-o practicase. Sînt mii şi mii de specialişti în vacanţe în Grecia; fireşte că m-am distrat citindu-i pe net – şi, făcînd pe dos tot ce scriau ei acolo, chiar am avut o vacanţă mişto.

Pentru a nu ştiu cîta oară remarc cît de bine e pentru un român să se simtă în străinătate – atîta vreme cît caută să-şi ocolească concetăţenii…

Ca să pleci în Grecia cu maşina, e bine să ai un GPS, şi e grozav să ai o hartă. Conducînd prin Bulgaria destul de mult de-a lungul vremii, socot că-i de ajutor să interpretezi nişte termeni întîlniţi pe forumuri: unde scrie că drumul e “acceptabil” înseamnă că e plin de gropi; în schimb, unde scrie că drumul e “distrus” se circulă ca-n palmă. Mie şi acum îmi place Bulgaria; şi mi-e drag de şoselele lor mărginite de tufişuri înalte, de serpentinele lor largi pe care ai loc să depăşeşti camioane; chiar şi de centurile lor ocolitoare care-s numai gropi şi de neaşteptatele devieri de trafic mi-e drag!

Nu cred să fie cu adevărat vreo rută sută-n sută ideală spre Grecia; unii zic că trebuie s-o iei prin Sofia, alţii că nu; unii zic să treci prin pasul Şipka, alţii nu; unii zic să fii atent la nu ştiu ce bifurcaţie care se face după un pod şi s-o iei de trei ori la stînga şi să mergi printre doişpe corocoduşi ca să scurtezi 50 de kilometri – e plină lumea de oameni care ştiu mai bine.

Eu mi-am zis s-o ţin oblu prin Bulgaria; aşa c-am luat la rînd Veliko Tîrnovo, Gurkovo (mi-a rămas numele ăsta-n cap), Stara Zagora, Dimitrovgrad, Kargeali – şi am ieşit pe la Zlatograd; că oi fi greşit, că nu – asta e! N-a fost rău! Ieşind prin Zlatograd, ai ocazia să cobori Rodopii în Grecia pe un drumeag îngust, pe care două maşini neatente s-ar juli; dar ce senzaţie! ce peisaj! Ce poteci de contrabandişti şi partizani or fi fost odinioară drumurile astea, nu-mi pot decît imagina.

Grecia e frumoasă şi fierbinte. Lăsînd munţii în urmă, începi să simţi că eşti undeva unde eşti de-al casei, undeva unde-ţi place – căci asta fu senzaţia mea în Grecia: că-s acasă.

Încă două vorbe despre drum; după cîteva rînduri de văi şi munţişori de ocolit, ajungi la autostradă – şi-i bună, autostrada! Şi nici pe departe aglomerată ca pe la noi.

În Grecia m-am oprit repede. În Kavala. Kavala – o precizare pentru unii români – e oraşul acela de unde se ia feribotul spre Thassos.

Ah! Să fii la capătul a 600 de kilometri făcuţi, să-ţi fie în cap numai curbe, fum de maşini, soare în ochi – şi deodată, printre leandrii înfloriţi, să apară şi oraşul cocoţat şi îngrămădit pe stîncă, şi marea minunat de albastră, şi – iertaţi-mă că spun mai ales, dar voi mă înţelegeţi! – miros de plăcinte cu brînză, miros care vine de undeva, n-o să ştiu niciodată de unde.

Da – aproape am ajuns; încă vreun sfert de oră, pierdut prin întortocheatul orăşel păzit de o cetate şi pe drumul care duce afară din oraş – şi chiar am ajuns!

Nu am stat în Kavala, ci lîngă: în Nea Iraklitsa. Şi nici chiar în Nea Iraklitsa-Nea Iraklitsa, ci mai de-o parte. Undeva unde vilele sînt pe plajă, dar e linişte, curat, palmieri, măslini, flori – şi Egeea lină şi cuminte.

Orăşelele astea de lîngă Kavala, care se cheamă Nea Iraklitsa şi Nea Peramos sînt noi – să aibă doar vreo sută de ani. Sînt întemeiate în urma războiului greco-turc de prin anii 20 ai secolului trecut; greci care locuiau în Asia Mică, pe teritoriu turcesc, s-au strămutat aici; şi-n amintirea vechilor localităţi rămase acolo, cele de aici se cheamă Noua Iraklitsa, Noul Peramos…

Şi ce dacă?… după cei 600 şi ceva de kilometri făcuţi, să te dezbraci, să faci un duş, să te duci pe plajă şi să te-arunci în apă – gata! Te-ai scos, omule!

Bun, şi ce mai poţi face… ăăă… altceva? Să iei bucuriile greceşti la rînd.

Mîncarea: e păcat de la Dumnezeu să te duci aici şi să mănînci din pachet. Păi, cum? Să fii în ţara unde se fac atîtea bunătăţi – şi să nu-ţi bagi botul prin ele? Vă zic c-am ras tot ce-am văzut în faţă. Am ras souvlaki-uri de şase feluri; am ras chiftele, tocături, umpluturi (cine ştie să facă atîtea cu carnea tocată merită toată admiraţia!); am ras fructe de mare, am ras pînă şi şaorme de-ale lor, gyros-uri; am ras gogoşele însiropate; am ras îngheţată (frate, noi, în România nu mai ştim ce e aia îngheţată, vă jur!); am ras frappe-uri (şi se pricep grecii mei la făcut frappe-uri!); am ras prăjituri, bomboane, fursecuri, şi iar prăjituri… am ras…. Doamne, ce n-am ras? Am ras tot.

Doar ceva îmi tot scăpa. Vă zisesem de mirosul acela de plăcinte de care mă izbisem în Kavala? Nu-l mai regăseam. Eram disperat. Nu-mi găseam locul. Vacanţa era compromisă. Nu ştiam ce să fac.

Din fericire, fiecare dintre noi are un talent ascuns. Foloseşte-ţi forţa! – mi-am zis. Am băgat de seamă că mă pricep – în locuri necunoscute – să găsesc locuri de parcare; oriunde-aş fi, mă aranjez şi, regulamentar şi gratis, las maşina în centrul centrului. Am băgat de seamă şi că mă pricep să găsesc o patiserie bună – aşa că m-am suit în maşină şi – nici patru kilometri să fi făcut! – am ajuns în faţa celei mai de vis patiserii de pe lumea asta. Plăcinte şi pateuri cu brînză de nu ştiu cîte feluri, cu spanac, cu cartofi – cu ce vrei! Cornuri, batoane, covrigi – şi pîine atît de bună, cum altundeva nu am mai mîncat.

Un popor care-şi respectă într-atît de mult burdihanul n-are cum să nu fie pe placul meu.

DA! Vacanţa era salvată. Găsisem plăcinta cu brînză.

Trebuia să mai găsesc doar restul Greciei.