scris de C. D. Mocanu
Pe strada Troscotului la intersecţia cu strada Pelinului locuia nea Sandu Macaragiu’ împreună cu soţia lui blondă, rubensiană şi puţin mai tânără decât el. Nu aveau copii. Nea Sandu lucra ca şofer – macaragiu pe o macara grea (KrAZ-KpAЗ de 16 tone), sinilie, cu care, atunci când venea acasă, bloca jumătate din stradă. Priceput, îngrijea cu aceeaşi pasiune macaraua dar şi gospodăria familiei.
Solicitat zi lumină (erau puţine macarale grele la acea vreme şi se construia în draci), nea Sandu, dăruit de natură cu un fizic impunător dar şi îngrăşat peste măsură îşi cam neglija soţia.
Aceasta, casnică, între spălatul rufelor şi pregătirea hranei îşi ostoia crizele hormonale cu „băieţii” din cartier, căsătoriţi sau nu, fără discriminare. Iar ei, nişte „boccii”, cam subţiri la minte, în timp ce o tăvăleau prin pat sau pe unde apucau, îi şopteau şi unele dintre secretele „breslei”, fără să ştie că din când în când „cadâna” îşi oferea nurii unor miliţieni de la „Economic”.
Tineri ofiţeri, cu pregătirea fizică la zi şi bine instruiţi în munca de miliţie, cadrele primeau ca bonus pentru prestaţia lor „ponturile” culese de „informatoare” în clipele, aproape zilnice, de desfătare.
Cei mai mulţi şi cei mai „activi” dintre „băieţii răi” lucrau „în carne”, adică la Abator sau la fabricile de mezeluri (Avântul, Mistreţul). Toate „lucrările” lor erau legate de produsele care începuseră să se arate mai rar în magazine: carnea şi mezelurile. Nu-i mai puţin adevărat că se fura cu aceeaşi frenezie şi atunci când vremurile erau mai îngăduitoare dar şi atunci când fapta descoperită îl putea duce pe temerar în faţa Curţii Marţiale. Fantezia cu care erau elaborate metodele de a scoate prada dincolo de poartă şi îndrăzneala cu care acestea erau aplicate depăşesc orice închipuire.
Caralii ştiau tot: cine, ce, cât, cum, când se fura, unde se vindea marfa, prin cine, care erau cumpărătorii. La informarea lor corectă contribuiau şi alte „sifoane” aflate în apropierea „iniţiaţilor” dar baza era slujitoarea zeului Amor, fiul Venerei. Deţinea cheia spre cele mai periculoase acţiuni pe care „băieţii” le plănuiau în secret dar le „dădeau pe goarnă” în momentele de extaz gratuit.
Miliţienii aşteptau răbdători „una grea” care să se lase cu câţiva „cotolani”, adică ani de „concediu” în penitenciarele patriei, nu cu o amendă penală sau doar cu câteva luni de recluziune.
Efortul şi tenacitatea le-au fost răsplătite. Valoroasa lor colaboratoare le-a dat pe tavă o acţiune de noapte care avea ca obiect cam 3 tone carcasă de porc, adică o dubă plină ochi. Erau tare urâte acele dube care nu aveau agregat frigorific: un şasiu de Steagul Roşu (SR101) cu un cub pus în locul platformei. Pentru menţinerea unei temperaturi scăzute pe timpul transportului se utiliza gheaţa.
Cadrele de la „Economic” au lucrat profesionist. Au aşteptat şi au supravegheat „atleţii” încă din momentul în care au sunat adunarea şi s-au prezentat la „treabă”. I-au lăsat să încarce, i-au lăsat să plece, le-au păzit până la ziuă duba parcată pe una din străzile cartierului, i-au „însoţit” şi i-au fotografiat pe la toate măcelăriile prin care valorificau „găbjeala”. După ultima livrare, i-au reţinut (adică i-au „săltat”-sic!) pe toţi cei implicaţi, vreo 20, inclusiv pe gestionarii care au primit carne fără documente.
A urmat un proces cunoscut în epocă, finalizat cu pedepse cuprinse între trei şi opt ani închisoare. Au fost apăraţi de avocatul Nicolae Ciobanu, profesionist desăvârşit şi orator pasional, care a reuşit să „îndulcească” acuzaţiile iniţiale. Altfel, ar fi fost „groasă” rău! Ca urmare, s-au mutat la „pârnaie” Hainerich, Sandu Palmă Grea, Titi Jidanu, Sandu Fluerici, Fane Buflei şi Marin Anghimoft. Cu excepţia lui Fluerici care fiind mai plăpând a executat pedeapsa „zi la zi”, ceilalţi, bine clădiţi, au tăiat stuf în Deltă sau au „tras” la bacul de la Vadul Oii pentru „două zile la zi”.
Au venit acasă şubreziţi de regimul de la Poarta Albă şi de bătaia încasată în anchetă, dar „lecuiţi”. Nu s-au mai apropiat niciodată de Abator sau de tentaţia blondă de pe strada Troscotului.
Din documentele dosarului şi-au dat cu uşurinţă seama cine „i-a făcut” dar nu au aflat niciodată care dintre ei „s-a scăpat”. Cel pe care îl bănuiau a negat cu îndârjire până când a dus secretul cu el în mormânt.
Cum proştii sunt dintr-o specie perenă (mama lor este permanent gravidă), s-au găsit unii care, după câţiva ani, au evitat greşelile lotului „Abator” dar au făcut altele soldate cu aceleaşi consecinţe.
Lică Anghimoft lucra ca şofer pe o dubă UMT, un fel de autobuz fără ferestre făcut la Timişoara şi adaptat pentru transportul produselor alimentare, cu care aproviziona fabrica de mezeluri Avântul. Avea acces la produse finite dar şi la carne. Nu se codea, îşi făcea parte, cu generozitate, din toate. Lucra în familie: el aproviziona, nevastă-sa distribuia. Prinsese cheag. Şi-a extins şi reamenajat casa, avea un Fiat 1300 foarte puţin rulat cumpărat cu „banii jos” de la vestitul chirurg prof. dr. Ion Juvara, ceva bani la saltea, o cantitate bunicică de bijuterii. Lacom dar şi foarte zgârcit, simţea nevoia să dezvolte afacerea. Identificase desfacerea ca zonă critică şi era în căutare de colaboratori. După ceva chibzuinţă, a găsit o „fată” vioaie, destoinică, descurcăreaţă, cu timp liber berechet, adică nărăvaşa consoartă a lui nea Sandu Macaragiu’. Fiind convins că amorul este incompatibil cu afacerile, nu a căzut în păcatul desfrânării şi nu a poftit nimic din ce aparţinea aproapelui său. Nici nu mai conta; lupul intrase în stână.
Câteva luni, lucrurile au mers bine, vânzările creşteau, „parnosul” aşijderea. Într-o bună zi, încercând să ţină pasul cu cererea, „descurcăreţul” a „achiziţionat” o cantitate mare de salam Italian. La vremea aceea era bun, foarte bun iar preţul la prăvălia lui ambulantă se potrivea tuturor buzunarelor.
Asta aşteptau gardienii economiei naţionale. Informaţi întocmai şi la timp, i-au organizat un flagrant soţiei „patronului” în timp ce făcea o livrare la un client din Policlinica Vitan. Acesta, neimplicat în tărăşenie, cu dorinţa de a-l proteja, l-a anunţat pe domnul Ionel (aşa îi spuneau clienţii) care s-a prins imediat că va urma o descindere domiciliară. În criză de timp, stăpânit de panică a întrebat-o pe noua lui colaboratoare ce să facă cu salamul şi carnea pe care le avea în „gestiune”. L-a sfătuit să le arunce în closet. Aşa a făcut. După câteva ore au venit. Au venit procurorul, miliţienii şi… vidanja. I-au demolat stabilimentul, au golit haznaua şi au găsit corpul delict.
După aceea, şoferul – negustor a exersat timp de doi ani la şanţuri lungi şi gropi adânci în Colonia de Muncă Policolor a Penitenciarului Văcăreşti.
Înţelepţit, a continuat să lucreze ca şofer la Administraţia Domeniului Public Sector 3 şi la Serviciul de Pompe Funebre!
Între timp, nea Sandu a vândut casa. Însoţit de nevasta lui blondă, rubensiană şi de macaraua KrAZ-KpAЗ de 16 tone s-a mutat la bloc.
Am revăzut „femeia fatală” la începutul anilor ’80 într-o piaţă bucureşteană. Era marcată de bătrâneţe, se „başoldise”. Purta pe chip urmele exceselor dar şi ale nenumăratelor blesteme care i-au însoţit tinereţea.
Post scriptum: Fraţii Marin şi Lică Anghimoft sunt doi dintre cei opt copii ai bunicului meu Anghel Anghimoft.
Bun,bun de tot textul !!!
Vorba ceea:”femeia te ridică, femeia te coboară…”
Iar poreclele erau tari de tot:Sandu Macaragiu ,Fane Buflei, Titi Jidanu:-)
Imi aduc aminte de povestea(reală,de fapt) despre metoda bolovanilor de pe lângă gardul Abatorului cu care se măsluia “tara” autodubelor de aprovizionare cu carne.
Expresii de genul : cotolani , parnos ,etc , foloseam si noi in Sebastian . Cand se intampla sa nu ne mai intalnim cu vreun ‘tovaras’ de-al nostru o perioada mai lunga de timp ne interesam prin vecini de el si auzeam expresia cu a ‘cazut’ si a intrat ‘adanc’ vreo 5-6 ‘cotolani’ adica a fost arestat si a luat o pedeapsa mai mare ,de 5-6 ani , pentru o talharie.
Metoda militiei economice cu filajul celor care ‘ciordeau’ si erau urmariti sa vada unde plasau marfa era cvasigenerala .Dupa ce baietii din retea iti descarcau marfa in pravalie si plecau mai departe pe traseu imediat doi insi de la Economic iti puneau lacatul pe usa si faceau inventar in gestiune.Pe loc.Nu se mai incurcau cu fotografii – am asistat la o scena din astea si eram in pravalie . Ca sa nu mai ai timp sa o faci disparuta .De exemplu la IIL Militari (Intreprinderea de Industrializare a Laptelui Militari – cunoscuta drept Fabrica de lapte Militari – era situata exact pe amplasamentul actual al Cora Militari) la 3 ani ii arestau pe toti , de la portar la director impreuna cu multi de la centrele de distributie si ii bagau la ‘pripon’ de unde iesea cu pedeapsa proaspat executata vechea garnitura care isi reintra in drepturi.Era ca la hochei – se schimbau liniile.
Iar asta cu bolovanii Ando am practicat-o si eu in armata , la Constanta ,la Abator in special ,bineinteles in combinatie cu soferul de pe duba noastra de aprovizionare.Dar noi o faceam pentru niste kilograme , crenvursti ,salam ceva ,pentru a ne completa meniul zilnic.
Fiind mai tanar, nu am cunostinta despre “masluirea” mentionata de Ando.
La ce se refera si, intai de toate, ce este tara?
Puneau bolovani in dube pentru a creste greutatea marfurilor transportate?
@PaulIP – Tara este un cantar. Metoda bolovanilor sau caramizilor sau bordurilor sau saci cu nisip sau etc era urmatoarea . In momentul in care intrai pe poarta abatorului (in special) autovehicolul era pus pe un cantar mare (tara) dupa ce in prealabil toti ocupantii fusesera dati jos si vehicolul controlat vizual ,cantarit si notata greutatea . Nu putea fi o greutate chiar standard precum cea trecuta in talonul masinii pentru ca puteau exista diferente in rezervorul de combustibil ,antigel,baterie,roata de rezerva,trusa de scule (si cu asta se mai faceau cate odata smecherii).Apoi trageai la rampa unde incarcai marfa . La iesire se relua procedura , diferenta fata de cantarirea la intrare fiind greutatea marfii .Ei si intre intrare si iesire trageai duba sau camionul langa un gard ,in interiorul abatorului bineinteles,soferul mai deschidea capota motorului ca s-a incins radiatorul sau mai stiu eu ce si celalalt sau ceilalti aruncau bolovanul sau ce supragreutate aveau peste gard iar de diferenta sa bage marfa care nu iesea in evidenta la cantarirea de la iesire. Aici era treaba soferului sa disimuleze bine bolovanii sau mai stiu eu ce in masina (in lada de scule bunaoare)Practic intr-un abator datorita tipului de marfa – care continea sange,apa,piei,dejectii – ma refer la animalele care intrau vii si erau sacrificate nu se putea stii niciodata exact ce cantitate de produs finit exista – adica se stia dar se putea jongla.Exista aceea perisabilitate care probabil avea un alt termen – nu am lucrat intr-un abator.Deci singura problema era sa scoti marfa de acolo. Este adevarat ca atunci cand incarcai la rampa exista trecuta o cantitate pe bon dar daca erai in ‘combinatie’ cu niste ‘baieti’ de acolo care iti bagau marfa in plus si afara se imparteau banii .La poarta practic nu puteau face altfel controlul , nu puteau da jos toata marfa sa o cantareasca . Ma rog , erau si aia ‘unsi’ dar trebuia sa existe o aparenta de normalitate.Asta ar fi in principiu metoda ‘bolovanul’ . Eu la Constanta ca sa mai fac rost de ceva de mancare intram prin sectii si le rugam pe femeile care lucaru acolo sa -mi dea cate ceva . Si ele miloase cand ma vedeau soldat imi dadeau 1 metru sau 2 de crenvusti , doua bucati de salam sau niste carnati sau mai taiam cate o bucata de carne din carcasele de porc care treceau puse in carucioare si veneam cu ele la duba unde imparteam cu soferul si duceam si baietilor la unitate . Abatorul din Constanta avea o rampa mai ascunsa , cum intrai in dreapta – spate care avea gard catre calea ferata spre Mangalia si acolo aruncam caramizile .
Ando:
Metoda măsluirii tarei este cea mai veche şi cea mai puţin elaborată. Ea avea mai multe variante de aplicare. În ’69-’70 când a fost refăcut pavajul şoselei Vitan, se umpluse Abatorul de borduri şi piatră cubică. Nu puteau fi aruncate peste gard. De jur împrejur erau străzi cu circulaţie intensă. Le mai duceau în zona grajdurilor şi padocurilor pentru animale vii în aşteptare dar acolo prezenţa unei dube nu se justifica şi era riscant.
În 1972 s-au împlinit 100 de ani de la înfiinţarea Abatorului Comunal. Printre alte lucrări de modernizare a fost amenajat un flux separat şi izolat pentru rampa de desfacere. Maşina intra direct într-un spaţiu limitat şi delegaţii nu mai aveau acces în secţiile abatorului. Atunci s-a montat şi o instalaţie de cântărire pe cârlig. A fost lichidată astfel metoda tarei dar au rămas multe altele!
cata:
Evenimentele s-au desfăşurat cam aşa cum le-ai descris. La fiecare măcelărie a urmat în timp scurt un inventar. Nu imediat. Carcasa de porc trebuia tranşată şi asta lua ceva timp. Fotografiile erau necesare. Dacă gestionarul nu se „spărgea” în anchetă (deşi îl spărgeau în bătaie) nu puteau proba provenienţa mărfii găsite fără acte.
În industria cărnii nu se operează cu perisabilităţi ci cu scăzăminte, adică cu nişte coeficienţi de reducere a greutăţii din cauza modificării naturale a unor parametrii fizici, cum ar fi umiditatea, conţinutul de grăsimi etc.
PaulIP:
Tara este greutatea autodubei la intrare, goală şi fără personal. Cântărirea se făcea pe un cântar tip „basculă”. Era încărcată şi apoi la ieşire era din nou cântărită. Din această greutate se scădea tara şi rezulta greutatea mărfii.
Dacă la intrare reuşeai să suplimentezi greutatea maşinii (tara) cu „ceva” de care puteai scăpa după prima cântărire, compensai această diferenţă cu „cărnică”!
Celebrul avocat “ora” cel mai bine la securitate.
freesys:
„Mediocrii sunt uşor de identificat. Ei nu admiră, nu aprobă, nu încurajează, ci doar neagă, refuză şi contestă.”
De la Octav Bibere citire.
Nu vă osteniţi să-mi răspundeţi! Niciodată nu vă voi mai onora cu atenţia mea!
Este genul de conversație deviată pe care mă obișnuisem să nu o întâlnesc aici.
Urâte atacuri, d-le Freesys! De curiozitate, vă atrag atenția ca doar genul dv. de remarci sunt tipice pentru genul de oameni care au (vă citez) păcălit societatea.
@C.D Mocanu
Fermecator articol din toate punctele de vedere ! Felicitari sincere !
Ma alatur parerii lui Alex,fermecator articol…dar daca a-ti scrie o “mica carticica” ce-ar fi?
Deviaționism tovarăși !
@Nicu: Ai dreptate!Eu,unul,aş citi cu mare plăcere aşa ceva!
Poate ne aude ”ruga” C.D. Mocanu 🙂