Ce se-ntâmplă dac-o faci? Ce se-ntâmplă dacă te vede cineva? Ce se-ntâmplă dacă lumea o să zică ceva?
Nimic: atunci când e vorba de purtat natural.
Fiecare om, fiecare nație are un conformism, acolo. E greșit să credem că „noi, românii“ suntem mai mărginiți decât alții. Nu cu ei ne măsurăm, și nici măcar între noi nu trebuie să ne măsurăm. Ne măsurăm doar cu cel din oglindă…
În dumineca Paștelui, orașul era gol. În centru, nici picior de bucureștean: se auzeau toate graiurile Pământului – numai turiști.
Era Soare, cald, miros de pom înflorit, era liniște. Ne-am pus pe iarbă, pe tăpșanul parcului din Piața Unirii: era atât de bine; înc-un pic și adormeam.
Ce bine-i să te-ntinzi pe iarbă: ce frumos miroase; ce moale e pământul, dacă știi să stai pe el și nu uiți că ți-i prieten!
Ce bine-i să faci ceva simplu și natural, doar fiindcă-ți vine! Și ce normal e să faci ceva care-ți priește, fără să-ți otrăvești și încarci viața cu griji că te vede cineva… că ce-o să-i spui, dacă te-ntreabă de ce – și mai ales! – cum de te simțeai bine făcând… nimic?
Îmi place omul care-nțelege că are nevoie de-o pauză, de-o evadare, de-o eliberare.
… care știe că micile momente sunt uriașe.
„Ce poate fi mai bun? Totdeauna îți zici «Las’ că mai apuc eu asta. O să mă mai întâlnesc eu de multe ori în viață cu lapte și fân». Dar în realitate, nu mai dai de ele niciodată. Să știți, bieții mei prieteni, că asta a fost cea mai frumoasă noapte din viața noastră. Și voi nici măcar nu ați băgat de seamă.” (Vițelul de aur)
comentarii