despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Grecia, partea întîi.

Deci.

Am fost în Grecia şi m-am întors; mare scofală! Vacanţa în Grecia e distracţia de ani şi ani a multor români – oi fi fost taman eu ultimul care n-o practicase. Sînt mii şi mii de specialişti în vacanţe în Grecia; fireşte că m-am distrat citindu-i pe net – şi, făcînd pe dos tot ce scriau ei acolo, chiar am avut o vacanţă mişto.

Pentru a nu ştiu cîta oară remarc cît de bine e pentru un român să se simtă în străinătate – atîta vreme cît caută să-şi ocolească concetăţenii…

Ca să pleci în Grecia cu maşina, e bine să ai un GPS, şi e grozav să ai o hartă. Conducînd prin Bulgaria destul de mult de-a lungul vremii, socot că-i de ajutor să interpretezi nişte termeni întîlniţi pe forumuri: unde scrie că drumul e “acceptabil” înseamnă că e plin de gropi; în schimb, unde scrie că drumul e “distrus” se circulă ca-n palmă. Mie şi acum îmi place Bulgaria; şi mi-e drag de şoselele lor mărginite de tufişuri înalte, de serpentinele lor largi pe care ai loc să depăşeşti camioane; chiar şi de centurile lor ocolitoare care-s numai gropi şi de neaşteptatele devieri de trafic mi-e drag!

Nu cred să fie cu adevărat vreo rută sută-n sută ideală spre Grecia; unii zic că trebuie s-o iei prin Sofia, alţii că nu; unii zic să treci prin pasul Şipka, alţii nu; unii zic să fii atent la nu ştiu ce bifurcaţie care se face după un pod şi s-o iei de trei ori la stînga şi să mergi printre doişpe corocoduşi ca să scurtezi 50 de kilometri – e plină lumea de oameni care ştiu mai bine.

Eu mi-am zis s-o ţin oblu prin Bulgaria; aşa c-am luat la rînd Veliko Tîrnovo, Gurkovo (mi-a rămas numele ăsta-n cap), Stara Zagora, Dimitrovgrad, Kargeali – şi am ieşit pe la Zlatograd; că oi fi greşit, că nu – asta e! N-a fost rău! Ieşind prin Zlatograd, ai ocazia să cobori Rodopii în Grecia pe un drumeag îngust, pe care două maşini neatente s-ar juli; dar ce senzaţie! ce peisaj! Ce poteci de contrabandişti şi partizani or fi fost odinioară drumurile astea, nu-mi pot decît imagina.

Grecia e frumoasă şi fierbinte. Lăsînd munţii în urmă, începi să simţi că eşti undeva unde eşti de-al casei, undeva unde-ţi place – căci asta fu senzaţia mea în Grecia: că-s acasă.

Încă două vorbe despre drum; după cîteva rînduri de văi şi munţişori de ocolit, ajungi la autostradă – şi-i bună, autostrada! Şi nici pe departe aglomerată ca pe la noi.

În Grecia m-am oprit repede. În Kavala. Kavala – o precizare pentru unii români – e oraşul acela de unde se ia feribotul spre Thassos.

Ah! Să fii la capătul a 600 de kilometri făcuţi, să-ţi fie în cap numai curbe, fum de maşini, soare în ochi – şi deodată, printre leandrii înfloriţi, să apară şi oraşul cocoţat şi îngrămădit pe stîncă, şi marea minunat de albastră, şi – iertaţi-mă că spun mai ales, dar voi mă înţelegeţi! – miros de plăcinte cu brînză, miros care vine de undeva, n-o să ştiu niciodată de unde.

Da – aproape am ajuns; încă vreun sfert de oră, pierdut prin întortocheatul orăşel păzit de o cetate şi pe drumul care duce afară din oraş – şi chiar am ajuns!

Nu am stat în Kavala, ci lîngă: în Nea Iraklitsa. Şi nici chiar în Nea Iraklitsa-Nea Iraklitsa, ci mai de-o parte. Undeva unde vilele sînt pe plajă, dar e linişte, curat, palmieri, măslini, flori – şi Egeea lină şi cuminte.

Orăşelele astea de lîngă Kavala, care se cheamă Nea Iraklitsa şi Nea Peramos sînt noi – să aibă doar vreo sută de ani. Sînt întemeiate în urma războiului greco-turc de prin anii 20 ai secolului trecut; greci care locuiau în Asia Mică, pe teritoriu turcesc, s-au strămutat aici; şi-n amintirea vechilor localităţi rămase acolo, cele de aici se cheamă Noua Iraklitsa, Noul Peramos…

Şi ce dacă?… după cei 600 şi ceva de kilometri făcuţi, să te dezbraci, să faci un duş, să te duci pe plajă şi să te-arunci în apă – gata! Te-ai scos, omule!

Bun, şi ce mai poţi face… ăăă… altceva? Să iei bucuriile greceşti la rînd.

Mîncarea: e păcat de la Dumnezeu să te duci aici şi să mănînci din pachet. Păi, cum? Să fii în ţara unde se fac atîtea bunătăţi – şi să nu-ţi bagi botul prin ele? Vă zic c-am ras tot ce-am văzut în faţă. Am ras souvlaki-uri de şase feluri; am ras chiftele, tocături, umpluturi (cine ştie să facă atîtea cu carnea tocată merită toată admiraţia!); am ras fructe de mare, am ras pînă şi şaorme de-ale lor, gyros-uri; am ras gogoşele însiropate; am ras îngheţată (frate, noi, în România nu mai ştim ce e aia îngheţată, vă jur!); am ras frappe-uri (şi se pricep grecii mei la făcut frappe-uri!); am ras prăjituri, bomboane, fursecuri, şi iar prăjituri… am ras…. Doamne, ce n-am ras? Am ras tot.

Doar ceva îmi tot scăpa. Vă zisesem de mirosul acela de plăcinte de care mă izbisem în Kavala? Nu-l mai regăseam. Eram disperat. Nu-mi găseam locul. Vacanţa era compromisă. Nu ştiam ce să fac.

Din fericire, fiecare dintre noi are un talent ascuns. Foloseşte-ţi forţa! – mi-am zis. Am băgat de seamă că mă pricep – în locuri necunoscute – să găsesc locuri de parcare; oriunde-aş fi, mă aranjez şi, regulamentar şi gratis, las maşina în centrul centrului. Am băgat de seamă şi că mă pricep să găsesc o patiserie bună – aşa că m-am suit în maşină şi – nici patru kilometri să fi făcut! – am ajuns în faţa celei mai de vis patiserii de pe lumea asta. Plăcinte şi pateuri cu brînză de nu ştiu cîte feluri, cu spanac, cu cartofi – cu ce vrei! Cornuri, batoane, covrigi – şi pîine atît de bună, cum altundeva nu am mai mîncat.

Un popor care-şi respectă într-atît de mult burdihanul n-are cum să nu fie pe placul meu.

DA! Vacanţa era salvată. Găsisem plăcinta cu brînză.

Trebuia să mai găsesc doar restul Greciei.

6 comments to Grecia, partea întîi.

Leave a Reply to Radu Cancel reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>