Urme ale trecutului (XVI) – Albă ca Zăpada, piticii și paltonul

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

Între Crăciun și Anul Nou am revăzut după 47 de ani, cu înzecită bucurie, celebrul film de desene animate „Albă ca Zăpada și cei șapte pitici”.

Produs de Walt Disney după nu mai puțin cunoscutul basm al Fraților Grimm, filmul a fost lansat în ziua de 21 decembrie 1937 la „Carthay Circle Theater” fiind primul din seria filmelor de animație clasică „marca Disney” și cel care a adunat cele mai mari încasări din toate timpurile pentru această categorie.

Dublat sau subtitrat a avut o evoluție impresionantă. A colindat lumea. Peste tot s-a bucurat (și încă se bucură) de un succes uriaș.

Cu o săptămână înaintea premierei Realitatea Ilustrată, anul XI, nr.569, 15 decembrie 1937 anunța la București apariția filmului: „Albă ca Zăpada și cei șapte pitici e noul film de lung metraj al genialului desenator Walt Disney. Filmul a costat 200.000.000 lei și alcătuește un spectacol de 90 de minute. E cel mai lung film de desene animate și a fost nevoie de 250.000 desene pentru confecționarea lui. Filmul e colorat”.

La noi a poposit prin ’71 – ’72, mai întâi la cinematografele din centru unde a rulat în stagiuni prelungite.

Sălile deveniseră neîncăpătoare iar biletele se procurau cu efort, inclusiv financiar. Am așteptat cu temperată răbdare să ajungă și la cele din margine de București.

În toamna lui ’72 eram în anul patru (penultimul) al Liceului Industrial Energetic care se afla pe șoseaua Giurgiului (aleea Podul Giurgiului), la Toporași, vizavi de cinematograful Flamura (șos. Giurgiului nr. 119).

O adevărată mană cerească. Să chiulești de la ore și să te duci la film sau să amâni drumul spre casă pentru a reface efectivul clasei în sala primitoare a cinematografului.

Una dintre prietenele mele, elevă ca și mine, dar la un alt liceu bucureștean, m-a sunat într-o seară și m-a avertizat cu subînțeles:

– Vezi că e Albă ca Zăpada la Flamura!

– Prea bine! Iau bilete pentru sâmbătă seara!

Și apoi am pus la punct detaliile întâlnirii. Lucru nu tocmai simplu pentru că în seara cu pricina eu mai aveam o treabă.

Ieșeam destul de des în lume și începusem să adun o garderobă potrivită: pantaloni, cămăși, sacouri, pantofi, cravate… ca omul. Mă ajuta cu toată priceperea și experiența lui un unchi, Gavrilă Caisân, croitor de mare clasă la Arta Modei. Era căsătorit cu Jeni, sora cea mare a mamei. Basarabean fugit de mic din calea răutăților a învățat temeinic meseria la una din marile case de croitorie bărbătească din București. Muncea mult, atât în atelierul de acasă, cât și la cooperativă. Avea o clientelă selectă formată din oameni importanți și cunoscuți. Actori, sportivi, cântăreți, medici, avocați, demnitari, îi treceau pragul atelierului.

Croia și cosea aproape orice, de la smochinguri la pălării și șepcuțe (foarte haioase) de plajă. Accepta cu mare greutate comenzi pentru pardesie, paltoane, trenciuri și altele asemănătoare. Nu stăpânea procesul de croire și o recunoștea deschis. Pentru clienții statornici, utiliza o soluție de rezervă care-i mulțumea pe toți. Ceda comanda cooperativei. Acolo, un maistru priceput croia haina iar el o cosea.

Eu treceam prin această procedură. Comandasem un palton care se afla în lucru la atelierul cooperativei Arta Modei situat pe Lipscani, lângă magazinul de jucării Țăndărică, acolo unde lucra unchiu Gavrilă.

La parter, cu intrarea din stradă, se afla o încăpere mare cu mobilier elegant din lemn de stejar și cu o tejghea pe care maistrul croitor (șeful unității) transforma măsurile în piesele unui întreg pe care-l desăvârșeau meșterii de la etaj. Când coseau de mână aceștia se așezau pe marginea mesei de lucru, cu picioarele sprijinite pe scaun. Ușile balconului dinspre Lipscani erau mai tot timpul deschise. Fumau mult! Se ajungea la ei pe o scară îngustă din lemn, dreaptă, cu balustrade frumos sculptate, cam abruptă, a cărei abordare punea la grea încercare calitățile fizice ale utilizatorilor.

În ziua sorocită pentru a mă întâlni cu mândra și cu Albă ca Zăpada eram programat la probă. Nu suporta amânare. Iarna bătea la ușă iar eu nu aveam o haină mai domnească, potrivită cu frigul ce avea să vină. Așa că programul serii a fost adaptat în consecință.

Am așteptat-o pe mândra în gura Lipscaniului și după obligatoriul popas la Croitorie am mai colindat prin centru întru împlinirea altor interese. Apoi, la timpul cuvenit, din fața Spitalului Brâncovenesc, ne-am urcat în tramvaiul 12. Ochi în ochi și mână-n mână drumul până la Toporași n-a fost prea lung.

Filmul ne-a fascinat. Pe drumul de întoarcere am comentat cu însuflețire diverse secvențe. Și încă mult timp după aceea.

Urmările:

• Filmul a mai zăbovit la Flamura. Era cerere mare. Eu l-am mai văzut o dată în compania colegilor de clasă.
• M-am ales cu un palton lucrat la meserie pe care l-am purtat ani mulți cu bucurie și cu mare plăcere.

• Pentru că ocupa prea mult loc, l-am fotografiat și l-am dăruit unui necăjit. Se mândrește cu el. Îl îmbracă negreșit iarna, în fiecare săptămână, atunci când merge la biserică.
• Împreună cu mândra am văzut, după Albă ca Zăpada, multe alte filme. Am terminat amândoi liceul, am fost admiși în învățământul superior, a așteptat să mă întorc din armată, a avut răbdare (adică a mai îndurat) câțiva ani și… ne-am căsătorit. Este soția mea!

Bonus…

… un umeraș bătrân. Îl știu eu de peste șaizeci de ani. S-a rătăcit în zestrea mamei de la una dintre blănăriile vestite ale Bucureștiului la care a lucrat înainte de Naționalizare.

Este fabricat dintr-o singură bucată de fag. Vergeaua se îndepărtează cu ușurință. Cârligul din sârmă oțelită nu poate fi deformat.

Lucru nemțesc! Nu se mai face!