la conacul Bellu de la Urlați

Ce-i pe-aici, știm de pe etichetele sticlelor de vin. Dealul Mare, Valea Călugărească, Ceptura, Tohani, Cricov, Pietroasele – și, firește, Urlați: podgorii, una și una. Dealuri însorite, domoale, de pe care vezi întinzîndu-se-n zare bogăția Bărăganului.

Merită să te-abați un pic, fără îndoială.

Urlați e un orășel dichisit – se simte că-i la juma’ de ceas de Ploiești – și are, ascuns într-un pădurice răcoroasă, conacul unei familii de strașnici oameni, care-au dat destule și Bucureștiului: pe la 1850 baronul Bellu scotea viile de pe pămînturile sale și lăsa locurile pentru amenajarea cimitirului….

Dar aici, la Urlați, conacul Bellu e o încîntare veselă. Nu-i vreun palat, nici vreo vilă, ci doar o frumusețe de casă înconjurată de sute de mii de flori; și-un foișor de pază care-ți face cu ochiul din stradă, să știi unde să te-oprești.

Un ceas, două de liniște și de gînduri frumoase, asta te-așteaptă.

Și cînd o iei pe potecile ce se pierd prin pădurice parcă dup-un colț te-aștepți să dai nas în nas cu vreun boier ieșit la plimbare și n-o să știi ce să-i spui.

Odinioară erau mai multe clădiri; ce vedeți e doar ce-a rămas.

Drumul, lesnicios: lumea-l face pe autostradă și mai apoi abătîndu-se oarecum spre Mizil – traseu folosit din ce-n ce mai des și de cei ce merg spre Moldova, pentru a scuti segmentul Urziceni-Buzău.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor