despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul
|
 … se-ntîmplă s-ai de-a face cu cîte-o mitocancă, cu cîte-o țață; cu cîte-o țoapă; cum scoți cămașa? Din păcate… cam greu!
Să vedem de ce.
În primul rînd, depinde de unde se trage duamna – fiindcă, mai presus de toate, mitocanca, țața și țoapa e duamnă.
Dacă-i dintr-acelea ce provin din familii amărîte și din zone sărace însemnează că ambiția ei de a parveni este uriașă.
Depinde și cum e dînsa: mai prostuță, mai isteață, mai urîțică, mai frumușică; cel mai simplu e cu cele ce aleg să-și puie pe tarabă țîțele – astea se satură mai iute, ca să zic așa.
Da’ cu alea care au ceva-n cap, care iau note bune-n liceu, care au un plan de viitor… nu există limită; nu fac greșeli; nu se lasă deturnate; își văd drumul, scopul. Ajung în funcții bune, conduc instituții, firme, companii – și nu prea ai ce să le faci dac-apucă să conducă.
Ca la bolile spurcate, profilaxia-i totul: duamna trebuie identificată din timp; și ținută departe de puterea de-a conduce.
De ea nu trebuie să te folosești, crezînd că ea se mulțumește să-ți fie instrument; nici nu-ți dai seama cînd te pomenești că se folosește ea de tine.
Duamna conduce jocul, dacă-nțelegeți; fiindcă ea are resurse nesfîrșite de răutate și ambiție.
De duamnă nu te poți lua – dacă-i spui că-i rea, o să urle că disprețuiești femeia; dac-o faci proastă, te zgîrie pe față că dai într-o mamă; dacă-ncerci să demonstrezi că-i hoață, iese-n stradă pentru că calci în picioare românca…
Mitocanca, țața, țoapa – duamna, carevasăzică – este mereu femeie, mamă și româncă!
Ca Femeie, cînd merge la vreun eveniment cu public feminin, se-mbracă-n ie; dacă-s bărbați în audiență însă, își vîră bucile-n ceva strîmt.
Ca Mamă, pune poze cu plozii (ăia crescuți de șofer și servitoare) de Sfintele Sărbători.
Ca Româncă, scrie poezii, botează cîrduri de fini, marchează toate zilele oficiale.
… o duamnă desăvîrșită; cu calitățile de mai sus, ea se-așteaptă ca oricine să se dea din calea ei; cum poți cuteza numai a te gîndi să lupți contra ei?
Cu greu. Duamna – din păcate pentru ceilalți – nu face greșeli mari; ține la familie și-și acoperă mizeriile cu grijă.
Duamna este temută și se-nconjoară de lachei care-i sînt vînduți – dar care, cu prima ocazie sigură, o s-o trădeze pentru un stăpîn mai respectabil. Duamna nu e iubită și nici respectată de nimeni – toată lumea care se veștejește-n preajma ei este înspăimîntată de răutatea și de puterea ei de răzbunare.
De-aceea lupta contra unei duamne e grea și-i ceva de gherilă. Căci cu prima ocazie își dă jos haina de Femeie De Succes și pozează în victimă – îi și place și se și pricepe de minune la asta.
… vine primăvara și mitocanii se-ntorc din țările calde… pardon!… erau oricum aici: doar c-au început s-apară mai des pe uliță.
Ieși Soarele-n weekend și – odată cu el – se umplură parcurile și locurile de joacă cu veselie.
Veselie? Pardon! Scuzați! Poate priviri urîte și încruntate…
Necazul cu creșterea copiilor e că cei mici copiază ce văd la cei mari; iar cînd cel mare e mitocan, cînd cel mare fuge de restul oamenilor și i-i frică să se-amestece cu ei, bieții copii cresc aidoma…
Uitasem, peste iarnă, de ce specimene umane pot da-n parc.
Mi-au plăcut maxim două mame, fieștecare cu plodu’ ei. Copii frumoși, îmbrăcați frumos, dar care – săracii – nu știau să se joace. De un’ să știe? – ca să se joace, copilul are nevoie să iasă, să se frece de ceilalți, să-nvețe să relaționeze, să ceară și să primească…
Copiii ăia, săracii, nu știau: n-avuseseră de unde să-nvețe. Ce să facă bietul copil în parc, dacă e scos odată pe lună și lăsat să vadă doar atunci cum e lumea? Cum să se joace cu ceilalți, cînd nu-nțelege cum? Cum să intre-n găști și grupuri, dacă nu-i învățat să vorbească?
Mămițicile erau fericite. Era Soare, copiii se jucau; li se oferea prilejul să-și dezvolte, deci, personalitatea și să ajungă „firile vesele, deschise, frumoase și empatice” cărora „sistemul de învățămînt de Stat va avea grijă să le ciuntească aripile”.
Mămițicile n-ar fi îndrăznit, deci, să ciuntească vreo pană din aripile copiilor lor. Cînd se puneau de-a curmezișul prin tuburile toboganelor și se strîngeau douăzeci de alți copii-n spatele lor aveau bucuria să privească felul în care se dezvoltă caracterul frumoșilor lor copii.
Cînd frumoșii lor copii, după ce-au priceput – cu bunul lor simț de copii nevinovați – că nu se pot juca cu ceilalți copii din parc, s-au dus să se tăvălească prin nămol, mămițicile priveau cu-ncîntare felul propriu în care ei și-au făcut jocul lor.
Iar cînd, din nămol, s-au întors cu ciubotele pline de clisă și s-au urcat cu ele pe scări, tobogane, frînghii și leagăne, mămițicile s-au făcut că plouă: dă-i în pizda mă-sii pe toți ceilalți din parc, lasă-i să se murdărească, să se umple și ei de căcat și noroi.
Mi-au plăcut mult mămițicile astea: m-am bucurat să știu că mitocancele n-au pierit, peste iarnă.
… am avut un sfert de oră în plus să mă plimb, ultima dată cînd am călcat Berceniul – un cartier pe care-l cunosc cam pe dinafară. Venirea lui Piedone aici a însemat mai multe locuri de parcare (şi mai puţine spaţii verzi), mai multe locuri de joacă (şi mai puţine maidane), mai multă curăţenie (şi… mai puţină mizerie). Cu toate astea, Berceniul n-a reuşit să devie mai prietenos cu locuitoru-i.
Ba, uneori, dimpotrivă. Nevoia de ordine, de civlizaţie naşte monştri.
… priviţi acest mic trotuar. E îngust, vai de mama lui. De-abia încape un om mai corpolent pe el; de-abia ar avea loc o mamă cu un cărucior.
Stîlpişorii montaţi pe trotuar îl fac şi mai îngust, şi mai impracticabil, şi mai neprietenos. Stîlpişorii ăştia nu ajută, nu fac locul nici mai frumos, nici mai civilizat.
Are Piedone – har Domnului – poliţie locală căcălău. Mai bine-ar pune-o să patruleze peste tot, să dea amenzi, să cheme pe ăi de ridică maşini – dacă aceste maşini parchează aiurea pe trotuar.
Îngrădituirile astea strică locul şi împiedică pietonii.
 fotografia: Cristian Malide Ne-am obişnuit să punem multe din metehnele societăţii noastre de azi în cîrca mitocanului; şi ne e uşor să zicem că, îndeobşte, mitocanul e ăla cu manele, cu maşină de Bulgaria, cu tricoul peste buric şi cu gura mare. E uşor şi e – bunînţeles – greşit; nu o dată ne-am lovit de mitocănia omului parfumat, care ascultă rock şi care are şi ceva cheag. Ba chiar am descoperit în manelist urme neaşteptate de omenie şi de bună-credinţă.
Aşadar, cînd ieşim în lume, tre’ să fim atenţi; punînd etichetele prea repede nu doar că nedrepăţim vreun nevinovat, ci ne facem nouă înşine rău, crezînd că cineva care nu ascultă manele şi nu scuipă pe jos trebuie să şi aibă caracter.
Ciudat însă; mitocănia despre care citim ici-colo e, mereu, de gen; de gen masculin. Sigur, e greu să treci – femeie fiind – peste sexism, peste misoginism, peste umilinţe, peste hărţuieli şi mai ales peste violenţa fizică; şi nu trebuie, nicidecum, să minimizăm vreodată toate astea.
Dar… avem un „dar”. Poate tocmai mizeriile pe care cele mai multe dintre femei sînt nevoite să le înfrunte zilnic au creat un tip nou de personaj în societatea noastră.
Vă prezentăm mitocanca; doamna mitocancă – căci mitocanca noastră de azi nu poate fi altfel decît doamnă.
Mitocanca e o creaţie a societăţii în care trăim; a societăţii care pune mare preţ pe etichete – mai ales pe alea cu preţul pe ele… pentru că mitocanca_2013 nu e mahalagioaica, nu e vînzătoarea, nu e coafeza – ci cea care „dă o pîine” acestora. Mitocanca urcă, deci, în rangul acesta odată cu o oarecare stare financiară – cînd îşi închipuie că totul i se cuvine.
Mitocanca e rea, caţă şi mai ales violentă. O vedeţi din ce în ce mai des în trafic; conduce dinadins urît şi periculos, fără să-i pese nici măcar cînd îşi are copilul în maşină. E cea care ţipă, care blochează două locuri de parcare, care lasă maşina „pe avarii” nu cinci minute, ci juma’ de oră. E cea care bate din picior de nerăbdare la coada de la supermarket, dar ajunsă în faţa casierei, se mişcă dinadins mai încet decît orice moş cu Parkinson. E cea care provoacă; care ştie că cei mai mulţi bărbaţi vor da înapoi în faţa ei – a femeii – şi se foloseşte cu nesimţire de asta.
Mitocanca nu-i secretara care nu are decît trei bluze decoltate; ci secretara care a devenit manager purtînd acele bluze.
Zîna Zoster a societăţii noastre îşi educă plozii în dispreţul faţă de cinstit şi de muncitor; copiii crescuţi de ea sînt egoişti; ies în lume ştiind că li se cuvine; că orice-ar face, vor scăpa.
Fiţi atenţi şi nu vă daţi la o parte din faţa mitocancei: ea, doamna, asta aşteaptă.
Cred că e timpul să zic: ajunge!
Gata. Mitinguri, marşuri, proteste – pentru nimica. Gata: oraşul ăsta are nevoie de o pauză şi să se regăsească în linişte şi în bun-simţ.
Mi s-a făcut greaţă de weekendurile pierdute, în care încercăm să ne tupilăm şi să ne fofilăm prin oraş, doar pentru că nu ne place să ne strîngem în turme şi să mărşăluim; mi s-a făcut greaţă de urlete şi de priviri urîte doar pentru că nu ni se pare important ce vreţi voi.
Ei, da – ăsta e adevărul: nu ni se pare important.
Ni se pare important, însă, să putem circula, să putem merge, să putem să ne plimbăm fără teamă în oraşul nostru.
Civismul ăsta vocal e mai periculos decît mîrlănia, dragi cetăţeni.
Sub scuza civilizaţiei, bicicliştii au devenit mai agresivi şi mai înhăitaţi decît taximetriştii; debusolaţii şi-au descoperit ţinte şi scopuri în viaţă; toate astea cu încrîncenare, dispreţ şi ură faţă de cel care îndrăzneşte să creadă altceva: faţă de bietul cetăţean care ştie că e de ajuns să ai bun simţ ca să trăieşti normal.
Redeveniţi cetăţeni, deci. Şi lăsaţi-mi, naibii, oraşul în pace.
Aflu că chestia numită Casa regală a României, în înţelepciunea ei aflată spre sfîrşit, ni-l decorează pe Primarul nostru – Oprescu – pentru (citez) activitatea sa publica, prin care promoveaza profesionalismul si bunele practici atat in domeniul medical, cat si in dezvoltarea urbana a Capitalei.
Jucăriile noastre stricate s-au adunat şi-şi cîrpesc, una alteia, izmenele.
O, Doamne! Iar un articol cu Piedone…
Ştiţi ceea ce numim în mod colocvial “Parcul lui Piedone” – este parcul din spatele Palatului Copiilor pe care Piedone l-a refăcut acum cîţiva ani. Printre vechile alei şi pomii existenţi Piedone a împrăştiat garduri, aparate de fitness, fîntîniţe, statui şi a ieşit ceva destul de-n regulă, asta dacă eşti dispus să închizi ochii la un număr rezonabil de kitschuri…
Recent s-a refăcut şi fostul “Orăşelul copiilor”. Aici, Piedone s-a dezlănţuit: locul e un labirint de garduri, gărduleţe, kitschoşenii, hidoşenii – totul e atît de urît, încît te apasă…
Ei, între Orăşel (parcul care e sus pe dealul Mărţişorului) şi parcul de jos e un pas de loc; trebuie doar să cobori dealul – asta-ţi ia cinci minute.
Asta, din păcate, nu-i o treabă uşoară. Pentru că legătura principală între parcurile de sus şi de jos este, pe o distanţă de vreo 200 de metri, această alee:
Da. Priviţi şi vă cruciţi. Trebuie să fii bolnav la cap ca să construieşti aşa ceva. Aleea are un metru-jumate lăţime şi e mărginită de un canivou betonat, neprotejat (asta în sectorul unde şi coşurile de gunoi au garduri) nici măcar cu un simulacru de gărduleţ de protecţie!
… pe aleea asta sînt nevoiţi să treacă, unii pe lîngă alţii, copii şi adulţi pe biciclete şi pe role, părinţi care-mping cărucioare cu bebeluşi, skateri, bunici în baston…
E o trecere sinistră, meschină, periculoasă, între două parcuri care se laudă cu alei generoase şi spaţii largi.
Zicem, deci: că “e Piedone” – dar cum se poate să fie acest Piedone singur? Cît de mult urbaniştii, arhitecţii şi constructorii acestui loc oribil ţin la poziţiile lor, la contractele lor, la banii lor? Într-atît de mult încît să nu vadă mizeria asta? Să nu o remedieze, naibii, cumva?
Cei care-l susţin pe Piedone în astfel de lucruri sînt mai periculoşi decît Piedone însuşi.
Cine e cel mai periculos mitocan din Bucureşti? Înainte să vă-nghesuiţi cu răspunsurile, lăsaţi-mă să vă opresc; v-am păcălit: nu asta era întrebarea – ci alta:
Cine e cel mai periculos mitocan pentru Bucureşti?
Mîrlanul manelist care îţi taie faţa în bemveul lui ruginit, cămătarul din Ferentari, taximetristul şpăgar?
… mmda.
Dar, vedeţi voi, eu ştiu un lucru – şi anume că cel mai periculos mitocan e cel care nu-şi închipuie despre el că e mitocan.
Manelistul va opri muzica, dacă ştii să-l rogi; teribilistul cartierului o să-ţi zică “scuze, frate! Mă grăbeam şi ţi-am luat-o-n faţă!” Chestia e că, de cele mai multe ori, mitocanul mărunt ştie; recunoaşte că greşeşte. Poate cu el mai e vreo şansă – poate va deveni om, cetăţean.
Mie mi-e foarte frică de mitocanul celălalt – cel care e mai presus de mitocănie.
E matur, are bani şi are deja un statut în lumea în care trăieşte – e cel care zice că, din moment ce cîştigă şi din impozitele plătite de el trăiesc nu ştiu cîţi oameni, e mai presus de acei oameni.
El strică societatea. Copilul lui are, din naştere, mai multe drepturi decît copilul coafezei. El şi-a luat maşină de mai bine să plîngă mă-ta; ca să fie apărat în caz de accident, chipurile – dar conduce nepăsător şi te spulberă din vina lui, criminalul.
Acesta e mitocanul cel mai periculos pentru noi: laşul scîrbos cu şuncile tremurînde, şobolanul ascuns în spatele geamului.
Din acest soi de oameni nu mai scoatem cetăţeni – ci oportunişti, jefuitori de cadavre, vînzători de copii.
Aceştia sînt duşmanii mei.
Dacă v-aţi închipuit că acum – odată cu venirea primăverii – vă puteţi apuca de sport, v-aţi înşelat; fraierilor.
Să te apuci de sport e o chestie complicată, nu-i pentru ţăranii ca noi.
Odinioară, era de-ajuns să-ţi pui nişte tenişi în picioare şi să dai vreo două ture de lac; să mergi la sală şi să ridici nişte greutăţi sudate la uzină; să te sui pe bicicletă şi să pedalezi pe cîmp.
Cele mai frumoase amintiri de pe vremea cînd obişnuiam să alerg erau liniştea şi peisajul din parc, colegialitatea simplă a amatorilor care transpirau ocolind lacul, bucuria de a începe ziua frumos şi sănătos. Sau mi-e drag să-mi amintesc şi cum îmi reparam bicicleta cea veche, cum o scoteam iarna din magazie şi o ungeam – şi cum băteam coclaurile şi şoselele.
Lucrurile s-au schimbat. V-am povestit despre dispreţul cu care sîntem priviţi noi, ăştia care mergem pe cîte o bicicletă ieftină. Vă povestesc mai multe azi – pentru că sportul nu mai e plăcere, bucurie, sărbătoare – ci ifose ambalate în plastic.
… şi ifosele urcă tot mai sus. Să faci jogging dimineaţa în Herăstrău e fumat; trebuie să alergi numai pe bandă; pentru că – Doamne fereşte! – în Herăstrău poţi da peste vreun ciudat care aleargă de plăcere sau – şi mai Doamne fereşte! – peste vreun sărăntoc care n-are bani de mers la sală… şi de sărăcie trebuie să ne ferim mai ceva ca de hepatită; dacă se ia??
În 2013 trebuie să-ţi setezi goaluri. Trebuie să te pregăteşti să alergi un maraton – alergatul maratonului e must-ul momentului în sportul amator.
Nici nu vreau să mă gîndesc ce s-a ales de mersul cu bicicleta prin jurul Capitalei, căutînd locuri interesante şi drumuri pitoreşti. Cînd nu pedalăm la sală, ieşim din oraş doar la evadările organizate; pentru că acolo – nu-i aşa? – trebuie să te înscrii, să ai echipament, să fii printre ai tăi; şi nu-i nici un pericol să dai de vreun sărăntoc fără GPS care-şi cară butelia pe bicicletă.
Pe scurt, dacă n-ai echipament, dacă n-ai bani de abonament, dacă nu bei Isostar, dacă n-ai nu-ş ce aplicaţie care să-ţi zică cîţi paşi ai făcut şi cîţi stropi de sudoare ţi s-au scurs pe frunte, dacă nu-ţi monitorizezi ritmul cardiac şi cînd dai la buci – nu te apropia de sport, frate.
mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos
 Se zice că-i uşor să scoţi pe cineva din cartier, dar mai greu să scoţi cartierul din cineva. Avînd asta-n cap, m-am întors să văd ce mai face cartierul copilăriei mele – Berceniul.
Să văd şi ce a însemnat venirea lui Piedone ca primar în Berceni, să văd ce e la fel şi ce s-a schimbat.
La prima vedere, Berceniul a avut noroc cu Piedone: e mult mai curat, e mult mai sigur, e mult mai îngrijit – se vede asta mai ales prin părţile sărace ala cartierului, printre confort doi-uri.
Şi totuşi. Berceniul lui Piedone e o cuşcă urbană de prost-gust. Sub scuza curăţeniei şi civilizaţiei, cartierul a devenit neprietenos şi apăsător.
În Berceni nu mai sînt spaţii verzi simple. Maidanele au fost betonate în parcări sau învelite în tartan şi făcute locuri de joacă. Orice spaţiu gol e eficient, e îngrădit, e folosit la ceva. O plimbare prin Berceni e o plimbare printr-un staul, printr-un labirint de gărduleţe şi de borduri, de bănci incomode şi de pergole ieftine.
Nu ştiu ce altceva mă aşteptam să văd în Berceni, dar mă bucur că mi-am dat seama odată-n plus că Piedone nu e un model de eficienţă administrativă. Blocurile sînt reabilitate de către locatari – care cum vrea şi cum poate; fiecare îşi pune scîrţ mai gros sau mai subţire în dreptul apartamentului său şi-l vopseşte cu o nuanţă mai deschisă sau mai închisă de vopsea. Din betonul iefin al parcărilor se macină pietriş şi este praf peste tot, oricît de des s-ar spăla străzile. Blocurile mansardate arată îngrijorător. Din tomberoanele aflate în faţa blocurilor oamenii amărîţi scotocesc, împreună cu sute de cîini fără stăpîn.
Să vă zic de ce mi se pare Berceniul atît de obositor? Iată nişte mici exemple. Un loc de joacă, apărut pe locul unui spaţiu murdar şi periculos – ceea ce e lăudabil. Dar ce risipă de garduri, borduri, gărduleţe, cărămiduţe!
Lărgirea bulevardului Brîncoveanu a spart în două cartierul. Avem o autostradă prăfuită, cu un spaţiu verde de două degete pe mijloc – cît de mult diferă, de exemplu, de bătrînul Metalurgiei! Dar ce mitocănie măruntă, ce minte de gospodar chinuit vedem pe Brîncoveanu – priviţi această insuliţă, această mini-fortăreaţă:
… şi, ca să vă daţi seama că s-ar putea face şi altfel, aruncaţi un ochi la propunerea lui Popescu din 2010.
În poza de mai jos vedem piedonismul adus la paroxism. Un coş de gunoi îmbrăcat în scîndurele – de ce o fi nevoie să ascundem o piesă de mobilier urban care trebuie, săraca, să ne sară în ochi tocmai ca să fie folosită, nu ştiu. Nebunia urbană merge mai departe – la asfaltarea trotuarului, coşul de gunoi a fost ocolit cu grijă – de parc-ar fi vreun vestigiu de mare preţ:
Poarta asta mi-a mers la inimă. Care-i rostul ei, mi-e greu de înţeles. “Străduinţa” ştiu de unde vine – de la numele străzii care şerpuieşte pe acolo – nu de la străduinţa băieţilor din spatele Pieţei Berceni de-a agăţa seara fetele din Racoviţă:
Am lăsat pentru sfîrşit poza mea preferată. Reprezintă ideea platonică de spaţiu public de calitate pentru Piedone. O alee îngustă şi îngrădită care se înfundă lîngă un bătător de covoare şi un capac de canal, cu două bănci hidoase şi îngrozitor de incomode pe lîngă care nici n-ai loc să treci:
Fireşte, sînt mai multe Berceniuri – aşa a fost mereu. Unul e Berceniul dintre Brîncoveanu şi Reşiţa; şi cu totul altul e Berceniul dintre acelaşi Brîncoveanu şi Metalurgiei, unde sînt străzi care dau şi acum clasă părţilor bune din Titan şi Drumul Taberei; dar tot nu mi-ar place – azi – Berceniul. Nu; nu mi-ar place să mai stau aici.
|
articolele noastre sînt preluate și de:
|
… se-ntîmplă s-ai de-a face cu cîte-o mitocancă, cu cîte-o țață; cu cîte-o țoapă; cum scoți cămașa? Din păcate… cam greu!
comentarii