despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Plimbări în Bucureşti XXXIII – două perechi de străzi

Cine-și face curaj să treacă mai departe de degradarea ce se găsește în preajma intersecției de la Chirigiu, întîlnește – ținînd tot înainte pe Calea Rahovei – case părăginite și prăvălii lăsate de izbeliște.

 

… dar și, poate, unele din cele mai interesante perechi de străzi bucureștene: Rădiței–Popeia și Anul 1821–Petre Marinescu.

Hai să le vedem mai bine.

Prima pe care ne băgăm nasul este Petre Marinescu. Zic bine, nasul: cam atît și-ncape aici! Deși – în teorie – practicabilă, riveranii o folosesc ca pe o fundătură-parcare. Unii reușesc chiar să-și strecoare mașina-n curte, deși aici totul – stradă, case, curți – e liliputan.

 

Nici măcar nomenclatorul stradal nu ne lămurește prea mult cu privire la Marinescu; aflăm că a fost profesor și publicist și că s-a născut în 1877: dar atît!

De ce-i strada asta într-atît de îngustă? Ne ajută Andrei Răzvan Voinea: „Parcelarea de case-tip care astăzi ocupă străzile 1821 și Marinescu, între Calea Rahovei și Tudor Vladimirescu apare pe harta Bucureștiului pe undeva pe la începutul anilor 1930, fără a se știe exact când. Dacă prima stradă, 1821 (fostă Aslan), poate poza drept cale de acces cu funcția de stradă, cea de a doua cu greu se poate încadra în această categorie și reprezintă, de altfel, și cauza ilegalității în jurul căreia se învârte parcelarea. Din pricina lărgimii care face insuficientă prezența simultană a două căruțe, nici autorii hărții din 1940 nu o consideră demnă de a o pune pe hartă, și nici mașina google streetview nu se sinchisește să intre.
Pe terenul aflat la dispoziție pe Calea Rahovei 218, dezvoltatorul primise avizul deschiderii unei singure străzi, pe care urma să construiască 15 case cuplate, pe ambele părți. Însă dezvoltatorul a decis să mai deschidă încă o stradă paralelă, pentru a mai construi încă un rând de case, spate în spate, mărind numărul caselor și, implicit, profitul. Lărgimea străzilor era reglementată de Regulamentul de Construcțiuni și Alinieri din 1928, care prevederea o lărgime de cel puțin 8 m pentru străzile mai lungi de 100 m, respectată aproximativ în strada 1821 și încălcată copios pe str Marinescu.” 

„Strada” corespunde, desigur, în Tudor Vladimirescu; de acolo ne-ntoarcem în Calea Rahovei pe cealaltă stradă a micuței parcelări – Anul 1821, botezată-n ton cu șoseaua adiacentă.

Pe 1821 deja ne bucurăm de mai mult spațiu; iar casele-tip se văd oleacă mai bine – cîteva chiar sînt de valoare. Partea dinspre Rahova e mai decăzută și mai murdară; loturile minuscule nu-i îmbie pe cumpărători să investească.

Sistematizarea comunistă nu ar mai fi lăsat nimic din străzile astea două; dar au scăpat – și așa puchinoase au rămas, pentru totdeauna.

După ce trecem de actualul complex comercial „Chirigii”, vedem cealaltă pereche de străzi, unde atmosfera e cu totul alta! La-nceputul anilor ’30 se ridica aici prima parcelare modernistă din București: Aron Mayer.

Prima stradă poartă numele colonelului Corneliu Popeia, căzut în Primul Război (pe una din case, cineva chiar a pus și-o placă memorială). Doar cîteva din case mai aduc aminte de început; oamenii le-au adaptat, renovat și reconstruit după plac, nevoi și posibilități. În ultimii ani strada și-a pierdut tot mai mult din ceva-ul ei; casele neafectate de transformări sînt, însă, destul de bine îngrijite. Plimbarea rămîne plăcută, întrucît sensul unic dinspre Rahova spre Tudor Vladimirescu face ca doar riveranii să intre pe aici.

     

Perechea este Rădiței; aici casele-tip sunt doar pe o parte și nici măcar pe toată lungimea străzii; vizavi găsim obișnuita amestecătură arhitecturală bucureșteană – dacă ne uităm pe hărți, vedem că asta e cea mai veche arteră dintre cele pe care le-am străbătut. La orele de vîrf se poate întîmpla chiar să întîlnim ambuteiaje, întrucît șoferii-s obișnuiți să folosească strada asta ca scurtătură. Dacă ne grăbim, nici nu remarcăm că-s destule imobile mici, în stare proastă.

    

Călătorul curios poate continua un pic plimbarea: înspre Trafic Greu se mai găsesc pitite cîteva case de pe vechile străzi Stan Tabără și Dincă Ștefan; o stație mai departe, e interesantă și Parcelarea Rahova, cu străzile Tocilescu şi Poenaru construite pentru funcţionarii Poştei; iar o privire în trecutul acestei bucăți din Calea Rahovei, de asemenea, nu strică.

O imagine de la mijlocul anilor ’30 ne arată strada Rădiței în plină campanie de pavare; aproape de anii ’80 recunoaștem în detaliul fotografiei făcute de Dan Vartanian trăinicia lucrării. La aceeași distanță între imagini, e uluitor și cum s-a „păstrat” specificul local pe care-l aminteam la începutul articolului.

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

sîntem buni, geniali, uriași

Din cînd în cînd, drumurile mă poartă-n zona Otopenilor: ba pe Deneu, ba pe Centură – după cum mi-i norocul.

De fiecare dată nu mă pot opri să mă minunez de cît ne-a dus mintea atunci cînd am vrut să „rezolvăm” situația traficului în zona asta.

Aici – pentru cine nu știe – e locul unde șoseaua de centură se mută dintr-o parte într-alta a căii ferate; pe scurt, ca să mergi pe Centură, trebuie să traversezi șinele. Adaugi și fireștile conflicte de trafic stînga-dreapta cauzate de cei cei ce intră și ies și te iei cu mîinile de cap.

Fiindcă așa nu mergea, acum vreo 15 ani s-a construit o mîndrețe de pod, care-ncepe după dedesubtul podului vechi de peste Centură și traversează calea ferată: gata, mașinile nu mai trebuiau să stea la barieră.

Ce nu s-a rezolvat nici acum, cu toate cîcîielile și experimentele făcute pe pielea șoferilor, este cum intri pe Centură, venind de pe DN1: dacă ai drum în stînga, spre Mogoșoaia, trebuie să ocolești… doar doi kilometri jumate. O iei pe Centură spre Tunari, urci podul nou, stai să-ntorci la un giratoriu, mai urci odată podul nou și de-abia apoi ai terminat treaba. Altfel nu se poate!

listă de articole selecționate despre infrastructură – aici

nu mai repede – ci mai sigur

În toate aspectele vieții de zi cu zi există un „pas următor” – ceva ce presupune evoluție, reașezarea și îndreptarea lucrurilor care se dovedesc că nu aduc nici o mulțumire oamenilor.

Așa e și traficul auto din Capitală.

Bucuroși că avem mașini pe care le putem folosi, ne-am pomenit că fără ele sîntem neputincioși, ajungînd să le fim sclavi în orice deplasare.

Că nu mai merge așa, se vede la orice oră – dar ca să trecem cumva peste starea-n care ne găsim, e nevoie să ne gîndim la ce-i de făcut.

Sigur, îmbunătățirea transportul public, respectarea regulilor de circulație, creșterea deplasărilor trotineta și cu bicicleta îs rețete verificate și nu greu de pus în practică.

Dar traficul auto cu mașinile personale nu o să se reducă, nu-i așa?

Și atunci oamenii trebuie să se gîndească că mai trebuie ceva – ceva în plus: o schimbare de atitudine.

Traficul nu trebuie să fie rapid!

Scopul deplasării dintr-un punct într-altul nu e să ajungi mai repede dintr-un punct într-altul: în oraș lucrurile nu funcționează așa, fiindcă în oraș trăiesc nu șoferi, ci oameni.

În oraș scopul deplasării e să ajungi cît mai în siguranță dintr-un punct într-altul: siguranță pentru șofer, și pentru cei ce merg pe trotuar, ce traversează, ce așteaptă în stații; și prin siguranță înțelegînd nu doar limitarea pericolelor, ci și creșterea predictibilității deplasării.

Ce-ar fi să n-ai voie să-i dai mai mult de 40 la oră nicăieri prin oraș? Ce-ar fi dacă pe toate șoselele și bulevardele autoturismele ar avea la dispoziție cel mult două benzi, în loc de trei sau patru?

S-ar circula mai încet, dar s-ar ajunge mai sigur: iar asta e un cîștig pentru toți oamenii.

listă de articole selecționate despre transportul public – aici • listă de articole selecționate despre infrastructură – aici

locuri și nume V

Cînd îi intră bucureșteanului ceva-n cap, greu îi mai iese!

Și așa și trebuie – amintirile și legendele colective fac și definesc un oraș, mai dihai ca nomenclatorul stradal!

De asta ne place – chiar dacă uneori ba nu-nțelegem, ba ne calcă pe nervi – să păstrăm vii numele unor locuri din Capitala noastră.

Mai ales ale piețelor, fiindcă-s cu adevărat puncte de interes!

Și chiar cînd nu mai au vreo semnificație, tot ne-ncăpățînăm să nu le aruncăm numele la gunoi.

Pomenim încă de Sălăjan, Moghioroș și de Muncii; pieței Gemeni tot Galați îi zicem; bercenarul tot la Big merge, nu la Piața Sudului; după ce ne-am luptat – subversiv – în anii comunismului să păstrăm numele pieței Domenii, azi îi mai scăpăm un 7 Noiembrie. Matache rămîne Matache, Chibrit rămîne Chibrit, Chirigiu tot Chirigiu e, deși toate locurile astea și-au pierdut din însemnătatea publică. Bobocică a străbătut vremurile Vitanului, pierzîndu-și, însă… genul: azi lumea-i zice Bobocica.

Doar că atunci cînd ne scoatem un nume din obicei, păi cam îl scoatem de tot. Uite – tocmai ce am văzut că rondului de la Izvorul Rece nu mai vrem să-i spunem „Pache”; și mă tem că n-o să-i mai spunem așa niciodată.

Ce-mi place poza asta de prin 1990! Dovedește că foloseam încă numele interbelic de „Parcul Rahova” (cu sensul vechi de parcelare, nu de parc-parc) pentru intersecția Rahova-Soldat Vasile Croitoru… deși Piața Rahova era la doi pași!

… răspîntii, oboare, tîrguri ori piețe agro-alimentare, piețele noastre au nouă vieți și istoria celor mai multe e veche și neștiută îndeajuns: ia, de pildă, ziceți cînd a apărut Piața Dorobanți.

Strada Xenofon e distrusă.

Strada Xenofon ar putea fi o minune: o deschizătură-n trepte, pe care te strecori ca o mîță pe acoperișuri. Alta nu-i ca ea-n București!

Și, din păcate, nici la fel de nenorocită ca ea nu-i alta.

Reabilitată acum vreo șase ani și ceva, strada s-a degradat cumplit. Treptele s-au măcinat și pietonul curios care se-avîntă aici e-n pericol să-și spargă capul și să-și rupă picioarele.

viitorul e pe șine

Rostogolim în gură concepte frumoase și generoase legate de viitorul transportului public. Autobuzul nu se poate să fie altfel decît electric, uitînd că, pe lîngă noi, avem deja o chestie care-și face treaba și o să-și facă treaba ani și ani de-acu-nainte: îi zice troleibuz.

Cît despre tramvai, continuăm păguboasa „poziționare” a acestui splendid mijloc de transport – rămîne ceva pe care-l folosesc amărîții.

Păi nu-i așa: viitorul Capitalei vine atît pe firele troleului, cît și – mai ales! – pe șinele tramvaiului.

Îndelung batjocorit din ceaușism încoace, e vremea ca transportul electric să se răzbune.

Tramvaiul trebuie să ajungă cît mai departe în periferii, acolo unde-s localități care s-ar bucura de el; cine spune că nu poate să meargă-n Ilfov?

  • Să ajungă la Chitila.
  • Să ajungă la Bragadiru
  • Să ajungă din nou la Jilava
  • Să ajungă la Pipera, din Petricani.
  • Să ajungă la Pantelimon

Tramvaiul trebuie să unească zone și să creeze legături rapide acolo unde nu sînt:

  • din Delfinului spre Doamna Ghica și mai departe
  • din Dămăroaia spre Băneasa
  • dinspre Timpuri Noi spre Sfînta Vineri
  • să revină pe șoseaua Gării Cățelu, și mai departe, spre noua zonă rezidențială a Policolorului…
  • dacă rămînea linia de pe șoseaua Berceni-Iriceanu, acum ne puteam folosi de ea ca să valorificăm noua relație care se creează spre Titan, prin spatele I. M. L.
  • dacă rămînea tramvai pe Iuliu Maniu puteam duce, acum, tramvai spre Chiajna.

Avem cele patru capete de linii centrale care nu-s legate între ele: Vasile Pârvan, Regina Maria, Sfînta Vineri și Sfîntu Gheorghe – unirea rețelelor de tramvaie din centru este e vitală.

Tramvaiul poate îmbunătăți legătura părții de vest cu adevăratul centru – Ghencea și Drumul Taberei ar putea ajunge la Unirii direct, prin 13 Septembrie.

Oameni buni – Bucureștiul crește, se-ndesește: nevoile de transport și – cum ne place să vorbim azi – mobilitate cresc; cresc și nevoile îndreptățite de transport civilizat.

Numai tramvaiul poate face Bucureștiul viitorului.

listă de articole selecționate despre transportul public – aici • listă de articole selecționate despre infrastructură – aici

bicicletă 1 – pieton 0

Ăl mai prost, ăl mai slab – ăla suferă întotdeauna cel mai tare.

Ce bucurie că pe Splai biciclistul împărățește, dîndu-i-se o bandă-ntreagă numai pentru el, dacă în tot timpul ăsta prăpăditul de pieton nu mai poate să mai meargă pe trotuar, întrucît mașinile numai aicea se mai pot pripăși?

Listă de articole selecționate despre transportul public – aicilistă de articole selecționate despre infrastructură – aici

trafic: există o soluție minune

Pînă s-o pune pe roate transportul public, pînă s-or face piste pentru biciclete, pînă s-or construi parcări – toate lucrurile despre care vrem să credem c-o să aducă minunea civilizației rutiere în Capitală – nimenea nu vede că la îndemîna noastră e cea mai simplă și mai genială soluție.

E vopseaua: vopseaua alba cu care se trag benzile de circulație și zebrele.

Cînd marcajele o să fie vopsite bine, cînd liniile o să se vadă bine și noaptea dar și ziua pe pe soare, cînd n-o să se mai tocească după o săptămînă, cînd șoferul o să poată fi ghidat în interescții fără să mai meargă „la ghici”, cînd – pe scurt! – banda-ntîi o să se continue tot cu banda-ntîi și nu cu banda a doua, atunci o să vedeți o îmbunătățire miraculoasă a condițiilor de trafic.

Amenzi, poliție pe șosele, camere care să surprindă contravențiile? Bune și astea: dar de-abia cînd o să știm pe unde mergem o să putem merge și ca lumea.

listă de articole selecționate despre infrastructură – aici

ping-pong prost!

Eu nu mai țin socoteala! Pe Bulevard mereu se schimbă stațiile de troleu și autobuz de pe prima bandă.

Ba se pune piatră cubică – prost: iese, cataroaiele zboară de colo-colo, mașinile se bușesc pe dedesubt!

Ba se scoate piatra și se asfaltează – asfaltul moale și prost face ogașe adînci!

Ba se scoate asfaltul și se toarnă beton – de prost ce e, crapă și apar gropi și…

… și o luăm de la capăt!

Pînă zilele trecute era din nou piatră cubică.

Acuma se scoate – și se pune asfalt.

O luăm de la capăt!

Prost!

Nu vă fie frică, „strunga” nu pică!

scris de Ando

Revin un pic la Calea Călăraşilor: „Această axă bucureșteană pornește din Piața Unirii cu o lărgime generoasă și mai apoi începe să varieze. Ba are două benzi pe sens plus linie de tramvai, ba are o bandă plus tramvai, ba are numai linie de tramvai. De aici urîțenie, gîtuituri, haos”.

Articolul nostru de acum doi ani şi ceva, a iscat – cum era de aşteptat – discuţii şi comentarii „pro” şi „contra” supralărgirii acestui tronson încorsetat în limitele vechii artere. Pentru că, în esenţă, aici este „buba”.

Şi atunci, cum justific afirmaţia categorică din titlu?

Păi, cu ceea ce se vede, concret, pe teren. Uşor-uşor, pe acest segment de drum, devenit o veritabilă „strungă” pentru circulaţia din zonă, s-au ridicat, pe ambele părţi, multe clădiri noi. Iată câteva exemple, începând cu vechiul nostru „client” adică scheletul de beton care sluţeşte şi acum, bine mersi, intersecţia de la Hala Traian:

Chiar anul ăsta, în perioada stării de urgenţă, la nr. 144, mai precis, pe colţul cu strada Prof. Mitriţă Constantinescu, a mai demarat un şantier!

În această situaţie, despre ce sistematizare mai putem discuta? Eu unul, nu cred că se va atinge cineva de aceste noi clădiri. Mai mult: sunt convins că vor mai apărea alte „plombe”. A, că din când în când, subiectul va fi repus pe tapet pentru (re)înfierbântarea spiritelor, tot ce se poate. Dar, cel puţin pentru mine, este evident că sunt slabe, foarte slabe şanse să fie corectată, într-un orizont de timp apropiat, această „anomalie” urbanistică a Bucureştiului.

listă de articole selecționate despre infrastructură – aici