despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

la stop.

… de cîteva zile, prin preajma Gării au apărut semafoare noi. Negre, lucitoare, cu lumini care se și văd frumos de departe. Bag-sama că-s și făcute la noi, la ELBA.

M-am întrebat de cînd om avea semafoare-n orașul nostru? Aveam cîteva și-nainte de Război, asta-i sigur. Azi ele-s negre ori verde-urît-închis; dar pînă-n anii ’70 erau altfel!

Ce mai știm despre ele? Firește, că nu există galben între roșu și verde – ca să nu fure șoferii din cașcaval. Că înainte de Revoluție noaptea se opreau cele de pe străzile mai neimportante, să se facă economie; iar pînă să devină traficul de noapte periculos în anii trecuți, încă se mai lăsau pe galben intermitent. Că de 15 ani nu sîntem în stare să montăm cronometre, ca să știe măcar pietonii cît timp au să treacă strada! Că pietonii n-au nici o întîietate la traversare, în cazul semafoarelor cu buton – care semafoare cu buton, la rîndu-le, unde s-au stricat nu s-au mai reparat. Că s-au mai îndesit, totuși, numărul intersecțiilor periculoase semaforizate.

Și că, undeva la-nceputul anilor ’90, pe becul de galben se lipiseră… reclame! – era vorba de cămila albastră de la țigările „Camel”.

să îndesim autobuzele

… zilele astea Bucureștiul se găsește față-n față cu provocarea trecutului – nici măcar a prezentului: anume, își încropește niște benzi unice pentru circulația nestingherită a transportului public. E haos – alt haos! – în năzuința de-a nu ne-ntoarce în vechiul haos…

E cuminte să ne gîndim și la lipsurile surprinzătoare a transportului public central. La lipsa acestuia, în primul rînd.

Cu toții ne-am uitat peste hărțile vechi ale Bucureștiului și ni s-a părut incredibil cum tramvaie șerpuiau peste tot prin Centru; dar șerpuiala asta s-a păstrat și după ce șinele au fost scoase și-nlocuite de fire de troleu și – mai ales – de linii de autobuze.

Doamne, ce mai goneau autobuzele greoaie ale anilor ’70 prin străduțe pe unde, azi, ni-i aproape imposibil să ne strecurăm mașinile mici fără s-atingem oglinzile celor parcate…

Dacă ne uităm peste harta oficială a Regiei de transport, ni se pare că avem multe, multe trasee în centru; dar e greșit. Lipsesc legături – găsim bucăți zdravene de oraș care nu-s deservite de nici măcar un autobuz care să vină la juma’ de ceas!

Nu ăsta-i transportul public care să te-ncurajeze să-l folosești!

Doar să te uiți atent – și-ți dai seama pe dată că trebuie să îndesim autobuzele; că numai așa Orașul va deveni mai uman – cu noi, pentru noi.

Nu trece nimic pe artere importante ca Mircea Vodă (Pod Timpuri Noi – Bd. Unirii), Hristo Botev (Calea Călărașilor – Piața Rosetti),  Tudor Vladimirescu (P-ța Chirigiu –  Calea 13 Septembrie), Calea Rahovei – Str. Uranus (P-ța Chirigiu – Calea 13 Septembrie), Doina – Spătaru Preda – Fabrica de Chibrituri (Calea Ferentarilor  – P-ța Gării Filaret),  Schitu Măgureanu (Pod Izvor – Str. Știrbei Vodă), Matei Basarab (Bd. Mircea Vodă – Calea Călărașilor), Sebastian (Calea 13 Septembrie – Drumul Sării), Splaiul Unirii (Pod Timpuri Noi – Pod Vitan-Bîrzești), Vasile Lascăr (P-ța Gemeni – Șos. Ștefan cel Mare), Caraiman (Calea Griviței – Bd. Ion Mihalache), Libertății (Rond Coșbuc – Splaiul Independenței), Vasile Pârvan (Pod Hasdeu – Bd. Mihail Kogălniceanu),  Brăilița –  Traian Popovici (Calea Vitan – Șos. Mihai Bravu), Sfînta Vineri (Calea Moșilor – Bd. Corneliu Coposu), Cîmpia Libertății (Bd. Basarabia –Str. Baba Novac)!

E nevoie de curaj; e nevoie de bani – e nevoie de-a privi un pic mai mult decît vîrful nasului.

prin fundături IX

de Ando și HM

Dăm un pic ocol Cișmigiului – multe străduțe avem pe-aici, înfundîndu-se-n parc. Intrarea Rigas (ce-o fi Rigas?), intrarea Victor Eftimiu (demult, Dr. Marcovici) – mare lucru n-ar fi de văzut prin ele. Însăși piața Valter Mărăcineanu-i, în fapt, și-o fundătură. După ea avem, însă, străduța cu numele așa de frumos de Șipotul fîntînilor, care cotește, înfundîndu-se-nspre dosul Conservatorului:

… ea se continuă – spre Piața Sălii Palatului – cu altă stradă cu nume frumos: Poiana narciselor. Sărmana! A fost înfundată odată cu construirea ansamblului de blocuri.

Amîndouă se-ntretaie cu Brezoianu, unde a fost și-o benzinărie, în apropierea piațetei Iosif Sava.

Vedem acum una din cele mai șmechere fundături din orașul nostru; atît de șmecheră, că are propria ei fundătură!

E vorba de intrarea Iulia Hasdeu (Julia Hăjdeu, pe plăcuțele vechi) din care se-abate și intrarea Marin Alexe – cin’ să fi fost el?

Ne-ntoarcem iar în plin centru – avem strada Patriei, ce se-nfundă-n dosul Cocorului:

 

… înaintea sistematizării axei Nord-Sud, încrengătura de străzi de pe-aici arăta altfel, bun-înțeles. Strada Patriei corespundea Pieței Sfîntul Anton; ehei – de-acolo pornea și Calea Moșilor! Azi ieși de la Sfîntul Anton spre bulevard printr-un gang murdar…

Iar la un pas de Sfîntu-Gheorghe, iată și cum se-nfundă și strada Sfînta Vineri, pe un segment care s-a numit și Decebal.

dar dați-mi adresa

Cred că nu mai e nevoie să ne chinuim. Prima după megaimaj, treci de parcare, la centrala termică faci stînga, după aia a doua dreapta, că prima e fundătură,  și lîngă blocul de pe colț vezi o casă verde—

De-ajuns.

Waze știe tot, Google Maps știe tot… Se descurcă din ce-n ce mai bine – oricît de sucit ne-o fi nouă orașul și oricît de sucit ni-l facem în continuare.

Dați-mi adresa și mă descurc.

mizeria de pe strada Saligny

… nu știu stradă mai nenorocită ca asta… Așa mică cum e ea – de la Cișmigiu pîn’la Gîrlă – e numai gropi și dîmburi.

De ce? D-aia, că n-a mai asfaltat-o nimeni de ani și ani de zile! Practic, cîndva – cine mai știe cînd? – a fost scoasă piatra cubică și-a rămas așa, cu un pat de beton plin de fisuri care s-au transformat în gropi…

… cu bordurile înalte de juma’ de metru…

Ca să fie rușinea deplină, Primăria Capitalei are o fațadă fix pe strada asta!

… și ca rușinea să fie și porcărie, pe locurile de parcare pe Primăria le ocupă aici scrie… trebuie să vedeți! – „Administrația străzilor”!!!

Ce… străzi? Ce… administrație???

S-au schimbat primari după primari, au trecut ani după ani – strada a rămas la fel: o ruină.

Strada ține de Sectorul 5; dar avem, în plină zonă centrală, mizerie la fel de mare și-n Sectorul 3 – străzile dintre Colțea și Sfîntu-Gheorghe sînt de nedescris.

Pe strada Batiște descoperind Bucureștiul…

scris de Alexandru Bodea

Vremea rece si ploiasa nu m-a oprit sa fac ceva drum sa mai vad orasul…
Ajungand pe strada Batiste am descoperit ca si pe acolo exista cladiri de pe care “cade tencuiala”, iar singura masura luata a fost montarea unei panglici de plastic, astfel trecatorii fiind obligati sa ocoleasca…
Mi-a atras atentia o intrare pe care era lipit un afis  “Nu mai impingeti in usa! Folositi cheia!”
Peste drum o “farmacie” situata la parterul unei cladiri cu bulina, cu foarte multa tencuiala deja cazuta, facand dovada indiferentei …
Si este pacat, deoarece dupa cate se mai vede, elementele decorative erau de mare valoare artistica.
La intersectia Strazii Batiste cu strada Tudor Arghezi, am vazut ceea ce a mai ramas din vechea gradina cinema aflata intr-o paragina crunta, pe care o frecventam in copilarie…
De fapt  Bucurestiul nu prea mai are gradini cinema, cu toate ca lumea cred ca este doritoare de asa ceva, adus ca arhitectura si tehnica la zilele de astazi.
Sa mai aduc aminte de gradina BOEMA, unde se puteau urmari spectacole de revista ale Teatrului ConstantinTanase, in apropierea restaurantului CINA… ambele sunt in paragina, iar  gradina BOEMA a disparut fiind construita “o plomba”…

Strada Batiste asteapta sa fie “vazuta” de catre edilii Bucurestiului si inclusa cat mai rapid in lista de cladiri istorice care necesita reabilitare urgenta.

Pe Alexandru Bodea il puteti citi si pe blogul sau.

60

… ce șosea largă, lină, plăcută – ai zice că-i cine știe ce rocadă suburbană, dacă n-ai ști că se află chiar la doi pași de Centrul Civic.

Este Tudor Vladimirescu. Pustiul e cauzat de demolările nebunului din anii 80. Pe mijloc, pe unde-s azi niște pomi care se chinuie să crească, treceau tramvaie… pe margini, era viață.

Tudor Vladimirescu a fost ultima arteră distrusă de demolări care a fost redată orașului. De-abia în 2006 primăria s-a apucat serios de repararea ei; pînă atunci, era numai groapă lîngă groapă. S-a circulat o bună bucată de vreme numai pe banda din stînga scuarului, în ambele sensuri. De-abia în 2010 s-a terminat, cît de cît, șoseaua asta! Aproape un sfert de veac a stat, practic, închisă.

Ei, acum, întrebați-vă cam cu cît poți circula pe aici.

Nimeni nu știe; nicăieri nu scrie. Pe artrerele cu care se continuă șoseaua asta – Viilor și pe Odoarei – unde ai mașini parcate peste tot, treceri de pietoni, ieșiri din curți, transport public, se poate circula cu 60 la oră: fiindcă așa ne dau voie indicatoarele rutiere puse frumos, pe stîlpi.

Dar pe Tudor Vladimirescu – între Chirigiu și 13 Septembrie – pe acest segment larg și pustiu, nimeni nu știe dacă ai voie să-i dai 60 sau trebuie s-o lași la 50.

Desigur, aici este și locul unde pîndarii de la poliția rutieră șed cu radarul.

Încă mai e loc 

Găsim multă înțelepciune în conceptele aparent găunoase de „optimizare” și „eficientizare”. Atîta vreme cît ne preocupăm de îmbunătățirea unei stări de lucruri, e minunat. Nu-nseamnă numai „tăieri de costuri”, ci și schimbarea-n bine a unor activități și a unor situații în așa fel încît oamenii s-o ducă mai bine, să le fie mai ușor.

Cu puțină osteneală, putem aplica asta și orașului nostru…

Deși noi credem că ne ducem viața înăbușiți în București, e nevoie să privim un pic mai bine în jur ca să vedem, cu uimire, cît loc, cît spațiu șade nefolosit.

E uimitor.

De pildă…

De pildă, să privim cît spațiu șade pe șosea, nefolosit. Chiar și pe bulevardele unde nu se parchează pe prima bandă, mașinile circulă cam la un metru distanță de bordură – din cauza gropilor, denivelărilor, gurilor de canal și a mizeriei periculoase. Cu cîtă ușurință se poate cîștiga loc pentru mărirea trotuarului, pentru vreo bandă de biciclete, pentru o lărgire a unui spațiu verde!

Întîlnim artere care au gîtuiri – de la trei și patru benzi se-ngustează, brusc, la două. E natural ca să se circule greoi și ca reala capacitate a arterei să fie cea dată de zona îngustă. De ce nu s-ar renunța, atunci, la benzile inutile? – și să se circule fluid doar pe două benzi. Cît spațiu s-ar putea folosi pentru a se încropi ce vreți voi: un spațiu verde folositor tuturor, o parcare…

Cît spațiu vital e nefolosit în troleu și-n autobuz! Șoferul are ditai cabina și jumătate de ușă numai pentru folosul lui – luxul ăsta nu și-l permit alte orașe, unde transportul public duce oameni, nu prietenii șoferului!

… un metru aici cu alt metru dincolo – totul e s-avem mintea să cîștigăm loc ca să respirăm mai lesne.

prin fundături VIII

de Ando și HM

Am ales pentru azi niște artere-nfundate mai curioase. Cum ar fi trecerea asta din Cotroceni, dintre străzile Carol Davila și Iatropol:

Nu-nțeleg de ce nu este stradă-stradă; dacă a fost deschisă de tot sau nu; știu doar că pe ea nu poți pătrunde decît cu piciorul. Un alt mister, ca și cel al străzii Nanu Muscel. Nici construirea complexului Cotroceni de aici nu mi-e tocmai limpede: ce fusese înainte acolo? ce s-o fi demolat? și de ce s-o fi construit aici?

Lăsăm de-o parte întrebările fără răspuns și ne-ntoarcem la străduța de mai sus; incredibil, ea are și-un nume: farmacist Aurel Țipeiu. Interesat de persoana acestuia, n-am dat decît peste un anunț găsit într-o foaie din 1914 – „Românul” (ocazie cu care-am mai descoperit și alte cîteva resurse digitale, anume ale Bibliotecii Universitare din Cluj):

Iacătă înc-o stradă necăjită…

… este vorba de strada Italiană; sau de ce-a rămas din bucata ei ce corespundea bulevardului Carol I. Ce s-a-ntîmplat aici? A fost tăiată strada Armand Călinescu, în ideea de a uni strada Vasile Lascăr (Galați, la vremea respectivă) de Paleologu.

… așa că vechia albie a Italianei a rămas stingheră și-nfundată, pe post de parcare. E-n continuare pavată cu piatră cubică și e separată de noua arteră ceaușistă de-un scuar. Ba, ca să fim cinstiți, are și-o fundătură mică, numai a ei:

Să traversăm doar! Pentru că, în dreptul fostului hotel Modern, dăm de o altă mică fundătură. E un ciot din vechia albie a străzii Armenească; nu te-ai gîndi că, de fapt, strada asta se lasă din Calea Moșilor și că doar taie bulevarul Carol I. Ca să fim drepți, se poate circula, totuși, prin fața clădirii (azi de birouri) Modern.

 

O altă stradă mai lungă decît am fi tentați a crede este Arthur Verona. Nu se-oprește defel la Patria, ci continuă peste Magheru, pînă-n strada Nicolae Golescu. Doar că bucata asta e doar o altă fundătură…

Lăsăm la sfîrșit una dintre cele mai nefericite străzi tăiate din București. Care alta – decît Lipscani? Pentru mulți e doar un loc de plimbare între Sfîntu-Gheorghe și Magazinul Victoria, dar…

… dar Lipscani unește Calea Moșilor de Dîmbovița. Este cam tăiată de bulevardul Brătianu, săraca de ea – poți continua plimbarea spre centrul vechi doar prin pasaj…

 

… iar de din jos de Victoria este blocată de vecinătatea apăsătoare a Inspectoratului de Poliție.

 

prin fundături VII

de Ando și HM

… fuserăm pe-aici deja, cînd am văzut intrarea Cantilli. Ne-ntoarcem. Lîngă ea e Flioara:

 

E-o adevărată rețea de alei puchinoase și întortocheate aici, între Dorobanți și Căderea Bastiliei. N-are rost să pozăm fieștecare intrare ori curte lungită: Fabulistului, Moneasa, Căderea Bastiliei, Grigore Alexandrescu. Ne-oprim, totuși, pe Anasonului, ca să vedem cît s-a-ntins dihania cea nouă ce corespunde-n rondul de la Povernei

 

Amintim și intrarea Macedonski, ciuntită de construirea ASE-ului și ne oprim să ne uităm la o clădire rămasă cam neterminată de foarte, foarte multă vreme, ce corepunde străzilor Slătineanu și Crăciun:

 

Dar ce-i aici e floare la ureche; să te păzească Ăl-de-Sus să treci Dorobanțiul, înspre Polonă. La-nceput pare simplu; e intrarea Camil Petrescu, și lîngă ea strada Emmanuel David; prima s-a mai numit Gaillac, iar a doua Colonel Grigore Ion. În ruptul capului eu nu-nțeleg de ce strada asta – Emmanuel David –  a fost închisă la ieșirea în Polonă… sau poate n-a fost deplin deschisă:

… interesant de pozat e casa asta cu intrarea-gang-scară:

Altfel (pen’că-i cam gălăgioasă atmosfera-n casa asta), strada asta-fundătură e liniștită.

Lucrurile-ncep să se complice numaidecît: nici nu știi cîte-nfundături găsești pe Polonă! M-am mai plimbat pe-aici, căutînd odinioară străduțele-nguste. Te bagi și te-ntorci – și tot parcă nu te-ai băgat peste tot; ciudată parte de oraș, meschină și bogată totodată. Pe partea dreaptă, cum mergi spre Ștefan cel Mare ai Bravurii – care încă mai arată a stradă:

… coridoarele – că altfel n-ai cum să le spui! – Nicorești și Buciumeni?

 

… sau Slătinița – care-i mai mult o fîșie mărginită de-o parcare…

Pe ceal’laltă parte a străzii, mai mult ghicești, îndărătul unei porți, intrarea Lacul Roșu, și, în apropiere, perechea de fundături Bogdănița și Jijia:

 

Așa-i că-i aiuritor? Dar, ce – parcă între Dorobanți și Floreasca e mai bine? Aiurea – dar de văzut, poate altcîndva.