despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Din fugă: lucrările la podul Mihai Bravu-Calea Văcăreşti

scris de Ando

E vorba de vechiul pod de peste Dâmboviţa, cel de sub arcul pasajului rutier finalizat anii trecuţi. Fără „net”, greu de aflat care e scopul lucrării, pentru că, pe teren, deşi am dat roată locului, nu am văzut vreun panou afişat, dar – din păcate – asta nu mai e o surpriză. Se văd clar intervenţiile asupra zonelor laterale ale podului în vederea lărgirii.

Undeva mai încolo, pe lângă barăcile organizării de şantier există un afiş dar care ne informează despre „reabilitarea colectoarelor principale de canalizare”. Să fie o legătură şi cu lucrările de la podul în discuţie? Probabil.

La fel de interesant este că, pe ambele părţi ale podului, au fost deja amplasate cele două pasarele pietonale semn că, la final, podul va fi rezervat numai pentru circulaţia auto.

cu Bobocul chițibușar

O iau de la capăt. Cînd era fii-mea mică, băteam străzile-n lung și-n lat după vreo pisici, după cine știe ce abțibilduri lipite pe garduri și stîlpi, după melcii ieșiți la plimbare după ploaie (450 am numărat deunăzi)…

Cu Bobocu’, însă, îi altă tărășenie. Nu se dă încolo să se ia după vreo mîță; da’ cînd e de dibuit mașini… frate! Să te ții!

Fără să-l stîrnesc defel, a-nceput să se intereseze de… mașini vechi și stricate.

Și-i chițibușar, nene – nu-l tragi pe sfoară! Măcar un cauciuc tre’ să fie pe geantă; să se vază tabla-ndoită și ruginită; nu-l păcălești cu vreun taxi mai hodorgit!

Fiind și vremea asta pocită, cu noroaie și bălți prin parcuri, n-avurăm încotro și plecarăm la plimbare, după rable.

Bobocu’ a fost mulțumit: am găsit destule.

Chiar mai multe decît mă așteptam!

Văzîndu-mi cartierul cu ochii lui, m-a surprins numărul uriaș de mașini lăsate de izbeliște.

Nu-i nevoie să mă depărtez mai mult de-un sfert de kilometru de bloc, că am șapte-opt berline care n-au mai pornit de cel puțin tot atîția ani și încă vreo zece rable normale care zac pe stradă: eu nu le-am văzut urnite-n ultimii ani.

Ce reiese de-aici? Că-n Orașul nostru există în continuare spațiu mult nevalorificat pentru viețuirea confortabilă a cetățenilor. Reiese că încă ne permitem să ne batem joc de spațiul public.

Listă de articole selecționate despre infrastructură – aici.

valorificarea rocadelor

Ne-am obișnuit să socotim că Bucureștiul nostru se-ntinde pîn’la linia de Centură și nu-i deloc așa. În realitate, cu puține excepții, Capitala noastră-i mult mai mică: localitățile periurbane își întind hotarele cu mult dincoace de Centură.

De-asta, deși-s la un pas de metrou, sutele de blocuri noi dinspre Berceni țin de Popești – să dăm numai un exemplu.

Ce-nsemnează asta?

Simplu – că avem, între limita Bucureștiului (cea despre care zicem că-i acolo „unde-ncepea porumbul”) și Centură o zonă gri, a…. ƒnimănui.

De ce-i a nimănui? Pentru că nici Bucureștiul (prin administrația centrală ori prin sectoare) și nici localitatea vecină n-au conlucrat niciodată pentru a o dezvolta.

De cîte ori nu-ntîlnești o stradă ce iese din București că se-oprește tîmp, în cîmp – și peste cîmp, la un kilometru, străzile ce țin de Ilfov nu-i corespund?

Nu conlucrează localitățile ilfovene între ele, darămite s-o facă cu municipiul…

De asta, între București și Centură – în zona asta gri de care ziceam – e o-ncrengătură formidabilă de drumuri nevalorificate. Chiar așa le și găsim numite pe hărți – drumul cutare, drumul cutare.

Cum ar fi ca doar o parte din drumurile astea să fie deschise traficului?

Am avea, poate, ieșiri alternative din Capitală spre zonele limitrofe – și aceste ieșiri le-ar degreva pe cele existente.

Dar nu trebuie să gîndim doar radial, ci și inelar: fiindcă ar fi absolut genial ca fiecare „felie de tort” desemnată de două ieșiri tradiționale din București să fie străbătută de-un drum care să meargă paralel cu Centura. Da, dincolo de Centură există asemenea legături, dar dincoace nu!

Să luăm iar exemplul celor din Popești: dacă au treabă-nspre Jilava sînt siliți ori s-o ia pe Centură, ori să coboare prin oraș. Cu vreo două asemenea „drumuri” puse în valoare, le-ar fi așa de simplu să scutească timp, nervi, consum de carburant.

Beneficiile se văd cu ochiul liber. Chiar dacă acest trafic inelar, de rocadă, nu este chiar așa consistent, fiecare mașină mai puțin care-ncearcă să acceseze șoseaua de Centură ar conta. Ce să mai zici de fiecare mașină mai puțin care pătrunde-n București: s-ar simți inclusiv prin fluidizarea transportului public pe ieșirile din oraș tradiționale.

Cheia e, însă, la conlucrarea între administrații și consilii: între Primăria mare și cele mici; între ele și cele ilfovene; și între toate astea și executiv, deoarece acestea-s uneori investiții ce implică multe responsabilități.

Ce-i frustrant? Că nu-i inginerie atomică; că nu-i vorba de cheltuieli uriașe; că e doar o chestiune de vrut și de trecut peste niște obstacole formale…

Listă de articole selecționate despre infrastructură – aici.

Civilizaţie publică L – macazuri și borcane

Ce-i mai frustrant decît un tramvai care-i nevoit să se-oprească din loc în loc, ba să lase mașini să-i treacă-n față, ba s-aștepte la stopuri, ba să se scoboare vatmanul să schimbe macazul?

Fiindcă tramvaiul trebuie să fie rapid, trebuie să fie eficient: deci să dispară toate motivele care-l încetinesc.

De-aia s-a inventat drăcia aia de-i zice macaz automat!

Și s-a inventat nu de ieri-de-alaltăieri, nene. Am avut și noi, încă de pe vremea cînd tramvaiul era rege-n oraș; cînd în Centru găseam o ditai încrengătura de linii, cînd pe la Sfînta Vineri, de exemplu, se-ncrucișau zeci de trasee.

Sigur, am luat-o și noi de la piciorul broaștei. Ca să meargă tramvaiul repede, găseam și-acu’ juma’ de veac macagii. Bieții de ei ședeau la interescții și schimbau iute macazul cînd vedeau că vine tramvaiul, ca să nu-l facă s-aștepte. Ca să nu-i plouă și nici să nu-i bată vîntul, aveau niște amărîte de cotețe; altfel nu le puteam socoti. Aceste borcane – că borcane li se zicea – au fost o vreme îndelungată parte din peisajul bucureștean.

    

Primul model a fost, desigur, cel rotund; de la asta i s-a tras și numele, desigur. Era de-același leat cu borcanul milițianului, de care se deosebea prin lipsa dungilor și-a postamentului ridicat – că milițanul trebuia s-observe traficul mai lesne și postul lui să fie vizibil. Au urmat borcane pătrate, mai simplu de construit și de întreținut:

 

Vă dați seama cît adăpost țineau pe vreme de iarnă ori în dogoarea Soarelui – dar pe-atuncea oamenii erau obișnuiți s-o ducă mai greu și nu-i întreba nimeni cît pot s-o ducă; ce, pentru bietele taxatoare din mijloacele de transport în comun era mai ușor? Șoferii aveau aer condiționat? Restul chioșcurilor stradale aveau ceva confort în plus?

Pe străzile-nguste ale Bucureștiului vechi macagiul n-avea mari probleme să stea la marginea trotuarului. Mai greu îi era pe străzile cu mai multe benzi – doar nu era să se-apuce să traverseze pînă la șina tramvaiului, ca să schimbe macazul – nu?

În cazurile astea între macazul de pe mijlocul străzii și marginea ei se găsea un canal casetat în oțel prin care trecea mecanismul de acționare. Adesea macagiul nici nu mai trebuia să iasă din borcan, fiindcă putea schimba manual direct de-acolo.

Ghicim astfel de canale în cîteva poze:

Pasul următor a fost montarea de macazuri complet automate, care funcționau fără a mai fi nevoie de acționarea omului. S-au îndesit în anii ’80 și chiar au funcționat bine – au funcționat pînă cînd s-au stricat și-a devenit greu și scump să fie reparate; nici întreținerea lor nu era chiar ușoară în orașul ăsta plin de gunoaie și de noroaie. Nu știu cîte mai mergeau înainte de Revoluție și n-am găsit poze cu ele; țin minte bine unul montat pe Coșbuc, la interescția cu 11 Iunie.

surse foto: TramclubTransira

Listă de articole selecționate despre transportul public – aici.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

prin fundături XLIII

de Ando și HM

Ne cam pregătim să ne luăm tălpășița din zona distrusă de Ceaușescu între piețele Unirii și Alba Iulia. Mai avem, însă, o fundătură de bifat: Clucereasa Maria.

O găsim prin cvartalul adiacent Teatrului Evreiesc, rămas cumva în picioare pe sfîrșit de ani ’80. Bloculețele – din păcate părăginite – fac dovada stilului zonei. Clucereasa Maria a fost mereu fundătură, dar odată cu prefacerile ceaușiste a primit o deschidere mititică spre noua arteră largă numită Sfînta Vineri.

 

La doi pași de această fundătură, i se găsea o pereche numită Olteni; a dispărut după Revoluție, odată cu-nceperea construirii unei biserici noi, în locul celei demolate de la Sfînta Vineri.

Schimbăm binișor zona! Ajungem iar între Grivița și 1 Mai. Mai jos de vechea Cuțaridă, din strada Lainici te poți băga pe fundătura Lotru: ea se-oprește-ndărătul blocurilor ce bordează Calea Griviței.

Mai trecem la socoteală vreo două curți-intrări care ne-au sărit în ochi; una pe strada Jules Michelet – stradă care-i ea însăși închisă traficului, întrucît are ghinionul să adăpostească ambasada Marii Britanii…

… și cealaltă găsită pe strada Răspîntiilor.

fără tramvaie la Sfîntu Gheorghe

Uite-o treabă interesantă: se desființează capătul tramvaiului de la Sfîntu-Gheorghe. Tramvaiul 21 – pe care-l știm de cînd lumea întorcînd aici –  se va duce la Sfînta Vineri.

Faptul că nu s-a mai circulat, de vreo zece ani, între Sfîntu Gheorghe și Sfînta Vineri a fost o uriașă porcărie; una imensă!

E de bine?

Nu afectează prea mult pe cei care veneau, fiindcă nu-i mare distanța între stația nouă de coborîre și cea veche.

Pe cei care plecau de aici, sigur îi va enerva, fiindc-o să aibă de mers un pic pe jos – dar cîștigul de-a avea tramvaie care ajung la un nod de transport mai mare este de necontestat: la Sfînta Vineri avem și liniile de tramvai care vin pe Calea Călărașilor, dar și autobuzele ce deservesc Berceniul și Rahova…

Una peste alta, ai mai puțin de mers pe jos, dac-ai treabă cu Unirea – zic eu!

Probleme? Sigur: capătul de tramvai de la Sfînta Vineri nu-i taman optim gîndit și intersecția e greu de trecut la orele de vîrf; dar poate tramvaiele aduse aici o vor mai disciplina.

Să ne pară rău? Știu eu? Sfîntu Gheorghe nu mai era un nod de legătură ca-n vremurile în care pe bulevardul cel mare circulau autobuze și trolee.

Să ne pară rău pentru mizeria perpetuă de la Sfîntu Gheorghe! Cică zona se va „spăla”, va deveni pietonală: e o nevoie uriașă de a înfrumuseța locul și de a-l face frecventabil…

Listă de articole selecționate despre transportul public – aici.

sensuri unice bune

De-o săptămînă s-au făcut sensuri unice la mine-n cartier: între Sălaj și Rahova, pe străzile principale pe care se circula ca la balamuc.

Acuma treaba-i clară: pe una te duci, pe alta te-ntorci.

Sigur, nu toată lumea știe, vede, se prinde și… acceptă: dar asta-i normal. E bine să caști ochii, chiar dacă ești pe dreptul tău; mai ales că, pe un segment de vreo 20 de metri de pe la mijlocul Teliței, nu-i oprit s-o iei pe contrasens…

Cea mai mare supărare a vecinilor este că, aparent, aceste sensuri unice sînt puse invers: cum ar veni, împotriva fluxurilor noastre de deplasare tradiționale!

Ei, cam asta-i și ideea!

Fiindcă, vedeți voi, nu se mai putea – micul nostru cartier ajunsese să fie doar un culoar de trecere pentru cei ce voiau să ocolească traficul de pe bulevardele adiacente.

Pe strada mea se gonea nebunește, fiindcă renta s-o iei pe aici, decît să pierzi cîteva semafoare-n plus pe Ferentari.

Și uite cum, prin schimbarea acestor obiceiuri, traficul s-a subțiat considerabil.

Sigur, s-au mai aglomerat străduțele de legătură dintre străzile mai mari, cu sensurile unice cele noi: nu se putea altminterea.

UIte că Primăria noastră de sector a făcut, în sfîrșit, ceva. E bine?

Eu zic că rău nu e; dar și că timpul ne va spune dacă rămîne bine.

Listă de articole selecționate despre infrastructură – aici.

prin fundături XLII

de Ando și HM

N-am mai trecut de multă vreme pe străzile cu nume de țări și capitale! Pe Roma am găsit și-o mică intrare, din care se vede dosul blocurilor vechi de pe Londra:

Iar mai departe, înspre piața Dorobanților, mai dăm – tot din Roma – de două intrînduri consecutive, între numerele 41 și 47.

Dacă tot sîntem la plimbări pe-aici, ia să ne ocupăm și de cîteva străzi mai cu moț.

Cum ar fi fosta alee Vulpache – azi botezată Venezuela. Ea este închisă traficului între aleile Modrogan și Alexandru, fiindcă Ministerul de Externe s-a făcut stăpîn peste ea cu ditai curtea…

Și ne-aducem aminte, mai spre Piața Victoriei, de-o străduță fără nume dispărută recent, în zilele noastre.

Făcea o legătură între strada Paris și bulevardul Aviatorilor; pe locul ei s-a ridicat „clădirea de birouri cu buruieni

prin fundături XLI

de Ando și HM

Ne preumblăm pe și pe lîngă strada Vulturilor. Urîtă zonă: putredă; putredă rău!

În fine, n-avem noi de ales, așa că ne ocupăm de poveștile locului.

… străzile din preajmă poartă nume de zburătoare: Turturelelor, Canarului, Hulubilor, Rîndunelelor. Nu-i singura zonă bucureșteană pe care-am întîlnit-o așa. Pe lîngă Duzilor au fost străzi care aminteau de îndeletnicirea făcutului mătăsii – Gogoșilor, Gîndacilor, Frunzei; ne-am mai plimbat pe alte străzi cu nume de meserii și ocupații; și le știm pe cele cu nume de „funcții” boierești de pe lîngă Clucerului….

Hai să vedem fundăturile! Hulubulilor e lunguță și șerpuită!

Iacă și Canarului – un drumeag pe lîngă care-ai trece, confundîndu-l cu vreo curte deschisă.

Între ele, hop și una numită Licurici!

Se face pe lîngă un rînd de bloculețe și se duce, tooot duce, pîn-la un pas de Maximilan Popper. Locul viran adiacent e rezultat din demolarea unor rînduri de case îngrozitoare, de unde au fost date afară multe familii cu probleme. Recent s-a demolat și altă clădire mare din vecinătate –  parcă te-ai gîndi că urmează, în timp, o preschimbare masivă a frontului ăsta de stradă.

Dacă ți-ai pune-n cap s-ajungi dinspre Popper spre Vulturilor, te-ai putea înfunda pe Avram Zenovie, rămasă dintr-un micuț cvartal neafectat de demolările ceaușiste.

Fiindc-am trecut deja pe Maximilian Popper, găsim aici și două foste fundături. Peste drum de ce-a rămas din Spitalul Caritas aflăm intrările Popper și Wilhelm Filderman. Odată cu construirea blocurilor ce mărginesc bulevardul Victoria Socialismului (azi, Unirii) acestea au fost deschise, corespunzînd altor alei și parcaje. Numele străzilor astea-s date de felurite personalități evreiești; Maximilan Popper fusese Trinității; Filderman, Agrișelor.

Nu se poate să nu-ncheiem și cu uriașa curte înfundată ce se face la intersecția străzilor Parfumului cu Popper – știe toată lumea cum arată șirul de case ce se-ntinde-nspre fostul spital:

Este o murdărie de nedescris: una din cele mai oribile fundături din Capitala noastră.

din zbor

Mă-ntreb de ce-or fi îndrăznit să umple cu asfalt spațiul dintre șosea și bordura gîndită să separe linia de tramvai 41 care trece pe Mărăști.

Nu se-ntîmplă decît pe o bucată de drum, după ce cotești de pe Miciurin – dar gestul e de condamnat. Linia asta ar trebui să fie intagibilă – dar știm bine că mașinile o-ncalecă dintotdeauna…