despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Bravo lor!

Au trecut mai bine de trei ani de cînd am lăudat scovergăria (se poate spune așa?) Mica, de pe Lipscani, de peste drum de magazinul Victoria.

Laudele rămîn. Ba chiar se-nmulțesc. Aici nu se fac numai scovergi, ci și alte bunătăți; dulciuri în toată regula.

Nu m-am săturat încă de plăcinta cu mere și pere și nici de prăjitura cu gem și bezea.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

prin fundături VIII

de Ando și HM

Am ales pentru azi niște artere-nfundate mai curioase. Cum ar fi trecerea asta din Cotroceni, dintre străzile Carol Davila și Iatropol:

Nu-nțeleg de ce nu este stradă-stradă; dacă a fost deschisă de tot sau nu; știu doar că pe ea nu poți pătrunde decît cu piciorul. Un alt mister, ca și cel al străzii Nanu Muscel. Nici construirea complexului Cotroceni de aici nu mi-e tocmai limpede: ce fusese înainte acolo? ce s-o fi demolat? și de ce s-o fi construit aici?

Lăsăm de-o parte întrebările fără răspuns și ne-ntoarcem la străduța de mai sus; incredibil, ea are și-un nume: farmacist Aurel Țipeiu. Interesat de persoana acestuia, n-am dat decît peste un anunț găsit într-o foaie din 1914 – „Românul” (ocazie cu care-am mai descoperit și alte cîteva resurse digitale, anume ale Bibliotecii Universitare din Cluj):

Iacătă înc-o stradă necăjită…

… este vorba de strada Italiană; sau de ce-a rămas din bucata ei ce corespundea bulevardului Carol I. Ce s-a-ntîmplat aici? A fost tăiată strada Armand Călinescu, în ideea de a uni strada Vasile Lascăr (Galați, la vremea respectivă) de Paleologu.

… așa că vechia albie a Italianei a rămas stingheră și-nfundată, pe post de parcare. E-n continuare pavată cu piatră cubică și e separată de noua arteră ceaușistă de-un scuar. Ba, ca să fim cinstiți, are și-o fundătură mică, numai a ei:

Să traversăm doar! Pentru că, în dreptul fostului hotel Modern, dăm de o altă mică fundătură. E un ciot din vechia albie a străzii Armenească; nu te-ai gîndi că, de fapt, strada asta se lasă din Calea Moșilor și că doar taie bulevarul Carol I. Ca să fim drepți, se poate circula, totuși, prin fața clădirii (azi de birouri) Modern.

 

O altă stradă mai lungă decît am fi tentați a crede este Arthur Verona. Nu se-oprește defel la Patria, ci continuă peste Magheru, pînă-n strada Nicolae Golescu. Doar că bucata asta e doar o altă fundătură…

Lăsăm la sfîrșit una dintre cele mai nefericite străzi tăiate din București. Care alta – decît Lipscani? Pentru mulți e doar un loc de plimbare între Sfîntu-Gheorghe și Magazinul Victoria, dar…

… dar Lipscani unește Calea Moșilor de Dîmbovița. Este cam tăiată de bulevardul Brătianu, săraca de ea – poți continua plimbarea spre centrul vechi doar prin pasaj…

 

… iar de din jos de Victoria este blocată de vecinătatea apăsătoare a Inspectoratului de Poliție.

 

victimele Revoluţiei

Dacă lunii Decembrie i-am rezervat o parte consistentă de articole despre cum era înainte de Revoluţie, acum poate-ar fi cazul să vedem ce şi cum s-a-ntîmplat cu noi după.

Revoluţia a schimbat tot, chiar şi acolo unde aparent nu s-a schimbat nimic.

La Revoluţie au murit oameni; după Revoluţie au început să moară stări de fapt şi lucruri.

Unul din lucrurile care, odată cu eliberarea anilor 90, s-au schimbat de tot a fost comerţul. Au început să se găsească, să se aducă lucruri. Nu a-nceput să fie bine, dar a-nceput să fie normal.

Magazinele, de la an la an, s-au schimbat. Bucureştiul avea un comerţ oribil, cu magazine în care nu se găsea nimic în anii 80. Încet, încet, toate magazinele astea s-au dus. De pe urma unora au rămas nişte vestigii, ca acest A – de la “Alimentara” – care se găseşte la intersecţia străzilor Apolodor cu Sfinţii Apostoli:

… şi dus e magazinul Unirea, pe care Ceauşescu l-a triplat – iar după ’90 era un butic uriaş. În ultimii 10 ani a încercat să fie şi mall, şi loc de întîlnire, şi showroom – dar tot un loc îmbîcsit, murdar şi gălăgios este.

Dus e şi Cocorul. Ce vise avea, să devină mall, magazin de lux! Acuma ar da orice să-l aducă-napoi pe Costel, care repara telefoane şi aducea oameni în magazin…

1001 articole s-a închis şi el; acuma e o bancă în locul lui.

Vulturul de mare nu mai zboară de mult; şi i-a dat drumul peştelui din gheare. Cel mai vechi magazin departamental al Bucureştiului e, acum, spaţiu de birouri. Unii-l deplîng; eu zic că a avut noroc!

Am avut mereu o slăbiciune pentru magazinul Bucureşti. Îmi plăceau vitrinele lui curbate, care îmi păreau – în copliărie – chestii anacronice, somptuase, cum numai înainte de Război se puteau face! Dar ce ruină, ce jeg, ce uitare e magazinul Bucureşti acum!

Simpatia pentru magazinul Victoria o am şi acum. E una din clădirile comerciale păstrate bine. Fostul Lafayette trăieşte, şi mă bucur de asta. De cînd eram de-o şchioapă îmi plăcea enorm scara de incendiu exterioară – era atît de… americană! Între aceste două poze e o dinstanţă de fix jumătate de secol!

A murit demult şi magazinul Sora (la parterul hotelului Dunărea). Era cam ceea ce e acum duty-free-ul pentru cei care schimbă avioanele. Coborai din tren, treceai strada din Gara de Nord, şi intrai în magazinul Sora – şi te-ntorceai acasă cu ceva de la Bucureşti…

… pe măsură ce mă gîndesc mai mult, îmi dau seama că – la noi – comerţul a cam tot fost o victimă. Comuniştii au distrus cît au putut de tare comerţul de dinaintea lor; şi fiindcă comerţul comuniştilor a fost şi fals, şi falimentar, anii 90 l-au distrus şi pe acesta.

Comuniştii au îngenuncheat Sora, Vulturul de mare, Lafaiet-ul, au distrus Taica Lazăr, au trecut peste Predoleanu – însă nu au reuşit să facă oamenii să le uite.

Eu nu l-am prins pe Predoleanu; am crezut mereu că e un magazin cu de toate (scule, unelete, ace, brice…) la parterul unui bloc, în dreptul intrării în Pasajul Obor, cum vii dinspre Dimitrov. Ei, nu e aşa. Predoleanu avusese magazin acolo cu mult înainte. Înainte de a se construi blocurile! – doar că era aşa un magazin bun, că oamenii l-au păstrat şi în minte, şi în inimă. Comuniştii au făcut pe locul lui un magazin modern cu acelaşi specific – dar oamenii tot pe Predoleanu-l ţineau la suflet. Mare lucru!

Comuniştii au făcut magazine mari, în care nu găseai niciodată ce-aveai nevoie.

Magazine Materna, unde toamna te chinuiai să găseşti o uniformă care s-aibă mînecile egale. Ţin minte Materna de pe 1 Mai – acolo unde după ‘89 a fost Generalul Store, urmat de La Fourmi şi – acum – Mega Image. Materna mai e şi-n Buclă, în Drumul Taberei; oţi mai găsi vreun taximetrist care să-şi aducă aminte.

Magazinele Tineretului, ce chix, ce fiasco erau şi ele! Mari, cu etaj. Doar cu mari pile prindeai nişte nădragi cu care nu ţi-era ruşine să ieşi din casă. Nu erau de-ajuns cele de la Podul Băneasa şi de pe Dorobanţi; Ceauşescu a trebuit să facă altul, imens – de 6 etaje, pe bulevrdul Unirii. L-aţi prins ca magazinul Junior, înainte de a deveni Tribunal…

Magazinele mari – BIG-urile, pline cu conserve, pliciuri de muşte şi paltoane cusute cu aţă putredă. BIG Berceni, BIG Titan (nu-l confundaţi cu magazinul Titan, aflat la o staţie distanţă) – unde carnea şi ouăle se dădeau prin dos.

Complexul Bucur Obor, care a prins – şi prinde şi acum – fiindcă locul ăsta are un dever de zile mari; de pe vremea cînd erau aici Moşii şi oborul de vite, lumea vine cu gura caldă.

Magazine mai pe specific, cum era Muzica – Muzica a reuşit să supravieţuiască. Sau Romarta Copiilor, un rai al jucăriilor – care acum e bancă.

Ce comerţ era atunci! Nu-mi pare rău c-a murit! Nu-mi pare rău după halele uriaşe care se numeau magazin de încălţăminte! Pe la care treceam în fiecare zi, pîndind s-aducă cîteva perechi de adidaşi albi!

(în stînga se vede magazinul Clujana de pe Lipscani, în dreapta se vede… azi)

Nu-mi pare rău după nesfîrşitele vitrine pline cu faruri de dacie, corturi şi portbagaje de bicicletă ale magazinelor Auto-Moto-Velo-Sport: nu-mi pare rău, că nu aveau biciclete decît de două ori pe an.

Nu-mi pare rău nici după supermagazine ca UnicPremial, Leonida

Nu-mi pare rău. Nu-mi pare rău nici după comerţul de la-nceputul anilor ’90, cînd se vindea orice, oriunde. Cînd consignaţie însemna că poţi face orice sub firma aia! Cînd puteai vine în dolari sau mărci, cînd puteai vinde ţigări, carne, schimba valută, închiria casete, ţine blugi în aceeaşi cămăruţă.

Comerţul? Comerţul înseamnă multe. Şi civilizaţie, şi legendă – şi toate astea se construiesc greu, în timp. Legendele o să reapară, cîndva…

—————-

Surse:

  • Reclama “Unirea” – Almanahul Scînteia, 1981, scan de Ando
  • Reclama “Radioreceptoare” – Almanahul Satelor, 1989, scan de Ando
  • Magazinul Leonida – Foto Agerpres
  • Magazinul Clujana – Foto Agerpres
  • Magazinul Victoria – Foto Agerpres
  • Panificatie – Foto Agerpres
  • Poze de Ando şi de HM. Mulţumim celor care au contribuit la scrierea articolului.

Ce era înainte acolo II

E vremea să ne ocupăm iar de clădirile apărute după ’90 – şi să ne-aducem aminte ce era înainte acolo.

Data trecută am vorbit de Sofitel, şi am descoperit cu acea ocazie şi o şosea uitată spre Mogoşoaia.

Azi o să mergem – mai întîi – în Piaţa Aviatorilor:

Aşa arată azi, văzută de sus, prin Bing Maps. Cea mai mare clădire de aici e aşa-numitul bloc Connex, ridicat prin 2003-2004. Ce era înainte acolo? Nimic, un spaţiu verde gol, pe care imediat după ’89 a funcţionat o terasă.

Pe vederea aeriană clădirile sînt numerotate în ordinea construirii lor. Aşadar, cu 1 este Hotelul Helveţia, ridicat prin ’92-’93, cu 2 e clădirea unei bănci – al cărei nume îmi scapă, ridicată prin ’93-’94, cu 3 e sediul Alpha Bank, ridicat la-nceputul anilor 2000, cu 4 e blocul Connex (urît mai e!), iar cu 5 e clădirea Petrom, ridicată tot în 2003-2004, pe locul unde se afla fosta alimentară de la Televiziune. Alimentara de la Televiziune era o clădire joasă, ridicată imediat după construirea sediului Televiziunii Române; alimentara avea o cofetărie şi un băruleţ de zi. A fost demolată în 2003.

Din cîte ţin minte, Hotelul Helveţia şi banca obscură au fost construite pe locuri libere de alte clădiri, dar s-ar putea să mă-nşel. Clădirea Alpha Bank a luat locul unei vile vechi.

Tot pe vederea aeriană remarcaţi şi felul în care Piaţa Aviatorilor era configurată pentru trafic înainte de 93-94: practic, prin tot cercul acela roşu-transparent se putea circula liber. Insula din mijloc – cea cu monumentul Crucea Mileniului (sau biscuitele, sau coliva lu’ Stalin) a fost construită pentru a ajuta sensul giratoriu.

….

Următoarea oprire e pe Calea Victoriei: unde între clădirea CEC (Cecul Mare, cum îi zicem) şi Magazinul Victoria era, înainte de construirea clădirii Bancorex un scuar frumos. Scuarul îl ţin minte, dar nu mai ţin minte ce era înainte de scuar – şi anume fostul Hotel Lafayette sau Hotelul Francez, demolat din cauza şubrezirii survenite cutremurului din ’77 (mai multe a scris Raiden, la care am găsit şi o poză cu hotelul).

Iertaţi-mă dacă recunosc că-mi place clădirea defunctei bănci Bancorex; nu ştiu de ce – poate pentru că ştiu că se putea construi acolo ceva mult, mult mai urît!

Clădirea Bancorex s-a ridicat prin ’95-’97. Are şi site.

….

La final ne ocupăm de clădirea de birouri de la Armenească – ştiţi, cea din care o parte a ars anul trecut. E ridicată la intersecţia străzii Armand Călinescu cu bulevardul Carol I, în diagonală de fostul Hotel Modern. Ce era înainte acolo? Nimic. Ce era totuşi acolo, înainte de a nu fi nimic? Asta e intersant de văzut:

Strada Armand Călinescu este o stradă nouă, tăiată de comunişti în anii 80: prelungeşte strada Paleologu dincolo de intersecţia cu Moşilor, taie Republicii (adică Carol I) şi, urmînd oarecum o parte din cursul vechii străzi Italiană ajunge pînă la locul unde se-ntîlnesc Batiştei cu Vasile Lascăr.

S-au demolat – la tăierea străzii Armand Călinescu – clădiri dintre Moşilor şi Republicii, clădiri dintre Biserica Armenească şi strada Italiană. Pe locul unde s-a ridicat blocul de birouri actual era (ţin bine minte?) o baie publică şi o bibliotecă.

Deşi harta de mai sus (din 1973) nu o arată clar, tramvaiele circulau pe strada Speranţei (la ducere) şi pe Vasile Lascăr (sau Galaţi, cum îi zicea atunci străzii, la întoarcere), ajungeau în Piaţa Rosetti şi apoi o luau pe Hristo Botev; după ’80 traseul a fost modificat pe noua stradă Armand Călinescu şi-apoi pe Paleologu. Azi nu mai merg tramvaie pe strada Paleologu; şi cred că ultima data au mers prin’ 93-’94!

Clădirea de birouri de pe Armenească a fost începută prin ’97-’98 şi terminată prin 2006.

Poze din Bucuresti: plimbare de toamna

Mijlocul lui Octombrie, 2008: o plimbare de doua ore pe bicicleta prin oras, cu citeva opriri si ocoluri pentru a face pozele astea. Pentru a le vedea mai mari, intr-o fereastra noua, click pe ele.

Pentru inceput, Parcul Carol, vreme putin innorata:

Pina la urma a iesit si soarele:

… asa ca am plecat la drum. Prima oprire, Academia Militara. Intrare in curtea interioara a unui bloc:

Putin mai jos, vedere inspre parcul Romniceanu:

Cel mai frumos punct de belvedere al orasului: Academia Militara, vedere inspre Eroilor:

Stradute in panta pe dealul Cotrocenilor:

Gardul Palatului Cotroceni. Cu multa vreme inainte gardul nu era zidit complet; puteai vedea inauntru prin niste grilaje frumoase.

Vedere inspre Eroilor Sanitari:

Vedere inspre intrarea in parcul palatului Cotroceni:

In spatele Gradinii Botanice:

Dimbovita, vedere inspre Eroilor:

Spaiul la podul Cotroceni:

Dimbovita, de la Opera. Vechiul minister de Interne, Cladirea Bancorex, cupola Palatului CEC in zare.

Acum, in spatele Palatului Telefoanelor:

Strada Brezoianu:

Strada Cimpineanu, vedere inspre noul Hotel:

Vedere inspre Stirbey-Voda, de la Sala Palatului:

Ateneul Roman, intr-o lumina frumoasa de toamna:

… greu sa-i faci poze fara masinile din fata!

Acum, pe Magheru, vedere inspre blocul Patria:

… si inspre blocul Lido:

Strada Arthur Verona, in sus si-n jos:

Biserica anglicana, sau cit poti poza din ea:

Pe strada Icoanei, la intersectia cu Aurel Vlaicu:

… si cu Schitul Dirvari:

Pe strada Batistei:

Piata Rosetti… detaliu cu trafic:

Cam ce poti vedea la Rond la Universitate: masini, stilpi si fire

Statuile de la Universitate:

Strada Lipscani, intre cladirea Bancorex si magazinul Victoria. Strada se intinde de la Piata Sfintu-Gheorghe pina jos la Dimbovita.

Calea Victoriei la Muzeul de Istorie:

Vederi din Piata Operetei:

Dup-amiaza pe Bulevardul Unirii:

Bulevardul Cosbuc, vedere inspre Rond. Sfirsitul plimbarii.

„Linea – closer to the moon”

Unde să te cocoți mai bine, să cauți asfințitul care se lasă peste acoperișurile dogoritoare ale Orașului?

Aici, la „Linea – closer to the moon”.

Sus, pe acoperișul supermagazinului „Victoria” – se poate mai în Centru? – unde, pe două etaje, ai unul din cele mai bine-puse localuri.

Ai zice că s-ar putea mulțumi să fie doar un „roof top” – i-ar fi de ajuns să strîngă oameni, să țină petreceri…

Uite, însă, că face toți banii și ca restaurant unde chiar poți mînca bine.

site

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

„o să iasă bine”

Măcar s-au mișcat repede, ce să zic. Pe sfîrșit de 2018 demolau vechea clădire, la-nceput de 2020 era deja gata cea nouă.

„O să iasă bine” – au zis peste tot; cînd-colo, a ieșit… cumva: o hardughie neinteresantă, ceva nici vechi, nici nou.

Măcar s-au păstrat vitrinele…

Fie vorba între noi, nu fusese niciodată vreo procopseală arhitecturală, deci nici acuma nu e!

Cum s-o valorifica magazinul, om vedea – s-o poziționa el cumva, că altmiterea e plină lumea de locuri unde cîntă cucii!

Cine intră în „Cocor”?

Cine intră în „Victoria”?

Civilizație publică LXXII – Pe sub arcade şi coloane

scris de Ando

Calvarul verilor toride este simptomatic pentru Bucureşti. Există, desigur, tentaţia să ne raportăm, în acest sens, la temperaturile estivale ale ultimilor ani, dar oraşul a suferit dintotdeauna din cauza vipiei. Ne spune asta, de exemplu, cu vârf şi îndesat, în lucrarea sa – „Viitorul Bucureştilor” (1934) – unul dintre cei mai destoinci primari pe care i-a avut Capitala: Dem. I. Dobrescu.

„Este iarăși adevărat că clima capitalei noatre este extremă, dar avem multe orașe cu o climă extremă și clima lor nu le împiedică să fie orașe foarte frumoase”

Dar el nu se opreşte la o banală constatare, gen „iarna nu-i ca vara”… Om practic, şcolit şi umblat prin lume, el avansează şi o soluţie:

Cred că Bucureştii, cu clima lor călduroasă vara, reclamă clădirile cu arcade, proteguitoare de arşiţa soarelui, care lasă oraşul gol în timpul zilei. Comerțul Bucureștilor ar câștiga foarte mult prin generalizarea arcadelor, pentrucă arcadele ar mări vitrinele și ar îndoi timpul în care amatorii pot să cumpere, întrucât ar putea eși chiar pe timpul căldurilor. Lumina intensă din țara noastră, înlătura inconvenientul arcadelor”

Din păcate (după părerea mea), în acea perioadă, ideea clădirilor cu arcade, atât de răspândite în ţările însorite din jurul Mediteranei, nu prea a prins. Poate greşesc, dar din ce am colindat prin oraş, nu am identificat decât două asemenea clădiri, cu magazine sub arcade sau coloane, construite înainte de 1945, ridicate, ambele, pe Calea Victoriei – în jurul anului 1939.

Una este „Palatul funcționarilor Băncii Naționale a României”, proiectat de arhitectul șef al Băncii, Radu Dudescu, clădire cunoscută şi sub numele de „blocul Rosenthal”, sub ale cărui arcade au fiinţat mai multe magazine sau sedii de bănci. Nu ştiu ce profil au avut acelea de la început, dar sigur, prin anii 70, ştiu că era acolo un vestit magazin de bijuterii. „Era pentru prima dată când în București se construia o clădire cu prăvăliile retrase de la stradă, care permitea pietonilor să circule pe sub arcade, adăpostiți de ploaie sau feriți de căldură.” ne spune Reptilianul, cel care s-a aventurat de mai multe ori în măruntaiele clădirii.

Actualmente, blocul, lăsat în paragină de vreo 20 de ani, a fost băgat de actualul proprietar (Primăria generală) în renovare.

Cealaltă clădire este „blocul Kreţulescu“, în galeria căruia au fost adăpostite de-a lungul vremii mai mai multe librării importante.

Din aceiași ani, ne facem datoria să amintim pavilioanele expoziționale construite în Herăstrău și-n zona de azi a Teatrului Național, centrala telefonică de pe Banu Manta, clădirea construită pe fosta stradă Wilson pentru O. N. T. (ulterior sediul Uniunii Tineretului Comunist), splendidul bufet din Grădina Botanică dar și interesanta ieșire peste stradă a acestui bloc de pe actuala stradă J.-L. Calderon.

   

Strict din acest punct de vedere, deci, fără nicio conotaţie politică, e de menţionat că perioada de după 1950 a fost mult mai… productivă. Deşi nu se încadrează fix în subiectul abordat, trebuie să amintim aici unele din clădirile de locuit ce fac parte din parcelarea Cățelu, și – pentru amploarea sa – adevăratul „brâu” de coridoare de sub arcadele de la parterul corpurilor frontale ale Casei Presei.

 

Dacă la Casa Presei, coridoarele respective au doar rol pietonal, în aceeaşi perioadă s-au construit şi câteva pieţe agro-alimentare unde, într-adevăr, găsim materializată ideea lui Dobrescu – chiar dacă în varianta simplificată – adică avem, din start, nişte construcţii prevăzute cu copertine susţinute pe stâlpi de sprijin. Cumpărătorii puteau astfel, să dea roată pe la magazinele din respectivele clădiri, la adăpost de razele soarelui sau de ploaie.

Avem trei exemple: piata Coşbuc de pe dealul Rahovei…

… piaţa 13 Septembrie de pe strada Antiaeriană…

… dar și complexul comercial din Vatra Luminoasă!

Adevărata „explozie” edilitară avea să se producă însă pe finalul anilor 50, începutul anilor 60. Atunci, împreuna cu alte blocuri, s-au construit şi cele mai multe astfel de clădiri cu magazine adăpostite sub coloane.

Cel mai reprezentativ este, fără îndoială, ansamblul din piaţa Sălii Palatului.

Conceput şi realizat ca adevărat vad comercial, lungul culoar de sub arcul format de blocurile de vizavi de marea Sala, era o modernă anticameră cu vitrine pentru multele magazine de confecţii, încălţăminte, decoraţiuni. Iar în capătul culoarului dinspre Ştirbei Vodă, funcţiona cunoscutul restaurant cu autoservire „Modern”, prevăzut – pentru menținerea preparatelor în stare caldă – „cu instalații de raze infraroșii”.

 

În celălalt capăt al ansamblului, la parterul de sub coloanele blocului-turn era unitatea cafe-braserie (la etaj) cofetarie (la parter) „Union”.

De observat că acum, şi aici, ca şi la blocul de pe Ştirbei Vodă colţ cu Luigi Cazzavillan, de exemplu, deschiderile dintre coloane au fost închise, spaţiul pasajului din spate fiind valorificat de noile buticuri sau localuri.

E momentul să ne dăm seama câte din clădirile arătate astăzi sunt ale lui Octav Doicescu: pavilioanele din Herăstrău, imobilul acesta de pe Cazzavillan, centrala de pe Banu Manta, clădirea de pe Wilson, bufetul din Grădina Botanică, casele din cartierul Cățelu; dar e drept că în arhitectura lui, coloanele-s uneori o interpretare, cumva… a prispelor.

„La coloane”, aşa a intrat, repede, pe lista locurilor de întâlnire a bucureştenilor blocul din Piaţa Romană. Sub coloanele lui se derulează, de la început până în zilele noastre, o intensă activitate comercială.

Nu mai puţin celebru a devenit blocul cu magazinul „Romarta Copiilor” de pe Calea Victoriei. Aflat vizavi de Cercul Militar, la intersecţia cu bd. Elisabeta, blocul are, ca şi cel din Romană, un culoar cu coloane pe toate cele trei laturi de la stradă.

La mică distanţă, pe strada Beldiman, cea care leagă bd. Elisabeta de strada Eforie, găsim, faţă în faţă, alte două blocuri „cu coloane”. La parterul şi subsolul celui unde acum este un KFC a funcţionat, la început, un cunoscut şi bine aprovizionat magazin alimentar din reţeaua Comaliment.

După cum bine se vede, şi aici, prin închiderea spaţiilor dintre coloane, fast-food-ul a câştigat spaţiul culoarului pe unde se intra în magazin.

Vizavi, avem un alt bloc unde în pasajul de sub coloane activează încă diverse: un magazin de bijuterii, un atelier foto parcă etc.

E momentul în care trebuie să recunosc că nu ştiu dacă acest bloc este construit în interbelic sau intră în categoria celor de după 1950!?

Actualizare: strada Beldiman fusese gîndită ca o arteră comercială, arcadele fiind taman în acest specific!

Mergem puţin mai încolo, adică pe colţul dintre str. Academiei şi bd. Elisabeta, unde avem un veritabil culoar cu arcade. De vechea clădire Oppler de pe colţ, a fost lipit, pe Academiei, un bloc „şaizecist” şi astfel s-a creat acel pasaj, atât de bine cunoscut pentru mai vechile sale magazine cu piese de radio, TV, magnetofoane. Spaţiile comerciale de acolo sunt şi acum folosite din plin.

Mai avem două blocuri ridicate aproape simultan în Piaţa Naţiunile Unite: turnul Gioconda şi cel de vizavi, din capătul Căii Victoriei, ambele având şi ele astfel de pasaje cu coloane.

 

Să nu uităm de blocul de pe strada Doamnei, colţ cu bulevardul Brătianu (fost 1848) unde, sub coloane, activează câteva anticariate bune.

Ca să completăm colecția, amintim capetele blocurilor-gemene de pe Magheru – O. N. T. și „Eva” – au, la rându-le, coloane și nu trecem cu vederea „peronul” Sălii de Concerte a Radiodifuziunii.

De asemenea, vedem că în multe alte cazuri de blocuri și ansambluri de blocuri construite în perioada anilor 60, chiar dacă parterurile acestora cu destinație comercială nu au coloane, sunt îmbogățite cu copertine deseori inspirate arhitectural.

Pun capăt listei tot cu o clădire, oarecum, în afara subiectului propriu zis, dar la care îmi place mult pasajul pavilionului mai nou, cel dinspre strada Academiei, al Universităţii de Arhitectură.

Aparent, e vorba de o simplă enumerare… şi nu bag mâna în foc că n-am uitat vreunul. Nu ştiu şi nu cred că ideea lui Dem. I. Dobrescu, neglijată de contemporanii săi, a fost luată în seamă de cei „de după”. Se vede însă clar, că fost o perioadă marcată de acest gen de clădiri. A fost un curent arhitectonic sau o decizie „superioară”? De ce, după câţiva ani de elan, s-a renunţat la acest model de clădire? Greu de spus, mai ales din postura noastră de simpli observatori. Oricum, pe actuala foame imobliară crâncenă, când însuşi domeniul public este, uneori, ciumpăvit fără scrupule, e de mirare când mai apare o astfel de clădire – Evocasa Selecta, de pe bd. Ferdinand.

În fine, dacă pe lângă acestea trecem poate cu vederea, cum să ignorăm cea mai cunoscută colonadă a Bucureștiului, anume cea de la Gara de Nord, care se-ntinde mai puțin spectaculos și-nspre corpul caselor de bilete?

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Urme ale trecutului (XIII) – Radioreceptorul Selena

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

A fost cel mai performant radioreceptor care putea fi cumpărat în anii ’80 din comerțul socialist. Era fabricat la Minsk, în Republica Sovietică Socialistă Bielorusă și exportat, nu numai în țările socialiste, de către Techointorg (TENTO). Ascultătorii pasionați ai Europei Libere, care nu erau puțini, și-l doreau cu ardoare.

Putea fi cumpărat, dacă îl găseai. Apărea în magazine din când în când și în cantități mici. Se vindea ca pâinea caldă. Cei cărora le era la îndemână apelau la sistemul P.C.R. Nu, nu la partid! La Pile – Cunoștințe – Relații. L-am folosit și eu, chiar de două ori.

Am făcut-o mai întâi în anul 1982. La intersecția Ion Șulea cu Dristor, pe locul librăriei, al măcelăriei și al băcăniei cocoțate deasupra unor trepte abrupte, se construise blocul R5 care avea la parter un magazin mare de electrice, electronice și electrocasnice. Era Unitatea 74 – I.C.L. Tehnometal gestionată de M., un cioplean evadat din tradiția de grădinari și lăptari a bulgarilor așezați temeinic în jurul străzii Tomis. Soția lui a lucrat o perioadă cu mama, apoi s-a retras ca vânzătoare la același magazin, o muncă mai liniștită și mai cu folos. Familia M. m-a ajutat să cumpăr primul radioreceptor Selena. Este cel din fotografii.

Am dat pe el o poală de bani. Suma de 1800 de lei era semnificativă și pentru mulți, descurajantă. În martie ’82 reprezenta 80% din salariul meu de stagiar anul II (2310 lei/lună).

Ascultam, aproape zilnic, în condiții foarte bune, posturi de limba engleză și franceză ca exercițiu util pentru o minimă întreținere a deprinderii de a folosi cele două limbi străine. Uneori rătăceam și pe la Europa Liberă. Rar de tot.

În schimb tata își începea și își sfârșea ziua cu postul american care emitea de la München. Se chinuia cu o măgăoaie sovietică pe lămpi. Puteam să-i cumpăr unul mai pricopsit sau măcar să-l fac pe acela să funcționeze mulțumitor, dar mi-era frică. După patruzeci de ani petrecuți în filatura de la „7 Noiembrie”, într-un zgomot infernal, se pricopsise cu o diminuare importantă a auzului. Asta îl determina să ridice volumul cam sus. Cum locuia la bloc… nu știam cine mai ascultă părerile despre actualitatea românească transmise din Bavaria, chiar dacă „moșu” nu le înghițea pe toate.

Știa de Selena și din când în când mă informa cât de bun este modernul aparat de radio. Bătea șaua ca să priceapă iapa. O vreme l-am dus cu vorba. Până a aflat de la nepotă-su că noi avem unul și încă de câțiva ani.

Nu mai era loc de întors. De ziua lui a primit cadou radioreceptorul la care visa.

De această dată m-a ajutat nea Ionică Știrbulescu de la I.D.E.B. Omul cu educație aleasă, poetul sensibil și profund, inginerul cu știință de carte și-a dovedit încă o dată generozitatea. A fost suficient un telefon și gata!

L-am cumpărat de la Magazinul universal Victoria direct din depozit.

Cele două radiouri funcționează perfect și acum.

Urme ale trecutului (X) – Pantofi

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

I-am cumpărat în toamna anului 1973 de la „Magazinul universal Victoria – 50 de magazine într-unul singur”.

Au costat mult. Erau printre cei mai scumpi pantofi bărbătești care se găseau în comerțul vremii. Tata avea atunci salariul de 2.040 lei pe lună și nu prea îi venea să dea 360 lei pe o pereche de pantofi. Eu însă, elev în anul V al unui liceu industrial, îmi permiteam.

Lucrasem în vacanța de vară, deși era ultima din „cariera” mea de licean. Am parcurs luna de practică în producție ca angajat și apoi am mai rămas încă una. Diriginta noastră mijlocea pentru toți cei interesați tranzacția cu unitățile Ministerului Energiei Electrice care ne primeau cu brațele deschise.

La bănuții astfel câștigați se adăuga bursa. Asta ne permitea, mie și colegilor mei, să investim în zestrea noastră vestimentară.

***

Primii pantofi domnești i-am primit în 1968. Începusem să ies în lume și magazinele, dealtfel bine aprovizionate, nu ofereau o soluție acceptabilă pentru adolescenții care descopereau bucuria de a fi bine îmbrăcați, măcar la evenimente deosebite sau de sărbători.

Plictisit de căutări, tata a decis să-mi facă, la comandă, o pereche de pantofi. Cel mai apropiat centru specializat era cel din fotografia lui Șerban Lăcrițeanu. Se afla la Sfânta Vineri, pe colțul intersecției dintre Calea Văcărești și Intrarea Sticlari. Mi-am ales modelul, meșterul mi-a luat măsurile, am venit la o probă și în câteva zile m-am ales cu niște pantofi eleganți, comozi, trainici, de bună calitate.

După vreo doi–trei ani, i-am cedat unui văr care i-a mai purtat și el cam tot pe atât.

***

Pe aceștia i-am salvat de la un apropiat care se străduia să scape de ei, dar inima nu prea îl lăsa. Au fost cumpărați de el în 1978 cu ocazia unui eveniment important și fericit care a avut loc atunci în familia lui.